meet the sun
Până când în salt m-aș desprinde,
din prea plinul-alergării în saltul firesc,
cu degetele s-ating frunzele unui ram ademenindu-mă ca mâna lui Adam din Sixtină;
să mă înalț, să ating, să cobor,
să alerg,
să mă înalț, să ating, să cobor.
Duminică, ora 9. Plaiul Foii, la 13 kilometri de Zărneşti, judeţul Braşov.
E deja foarte cald.
Ca din pământ un personaj-copil îmi trece prin faţa ochilor. Împinge o roabă. Nu foarte uşor, se mai opinteşte.
Apoi, apar ei, alergând. Un cuplu şablon.
Drumul se învăluie în praf în urma lor, e cald, e tare cald pentru ora 9, pentru poale de munte.
Şi rămân doar un spectator uimit de spectacolul întâmplării.
Copilăria, pentru cei mai mulţi copii, înseamnă culoare, joacă, bucurie. Dacă s-ar putea, oriunde şi oricum.
Apoi, chiar şi când evadezi, ai alături un telefon…
Exact aşa cum spune titlul 🙂
Buldozerele se pregateau de demolare. Doar peretii mai stiau ca in ziua venirii trupelor germane, o fetita zglobie isi primenise papusile pentru marea parada si le asezase la geam ca macar ele sa vada ce se intampla pe strada. Apoi, cu parere de rau ca o sa rateze uniformele, acceptase sa se ascunda impreuna cu bunicii la subsol.
Papusile au îmbătrânit mult de-atunci, dar praful le-a protejat de riduri.
Ați surprins vreodată privirea celor doi, un El și o Ea stând pe-o bancă în parc,
în timp ce băiețelul de nici trei ani aleargă în jur cu brațele deschise,
ca un deltaplan peste munți și văi,
care se oprește brusc, luând o mină de om mare și serios,
așteptând iscoditor răspunsul la rugămintea-sentință:
“tatiii, pup-o pe mama!”
?
Am scris despre multe pe-aici, despre copii insa – niciodata. Nu ca n-as fi vrut sau n-as fi avut ce spune, dar copiii sunt pentru mine de neatins, nici macar in cuvinte.