Munţii Baiului. 2009, 23 mai
Ieri, dis-de-dimineata, aveam zeci de ganduri de lamurit. Atat de multe incat se incolonasera in ordinea prioritatilor si ma asteptau nerabdatoare ca pe-un functionar dimineata sa deschida ghiseul… M-am trezit devreme cu toata oboseala ce parca se adunase de secole, m-am dus la gara, m-am urcat in tren(v-ati prins deja ca-mi plac garile, trenurile pana si asteptarea) si-am ajuns in Sinaia. Nu eram singura si nici peronul nu ma astepta gol. Grupul orasul.ro era pregatit pentru o noua provocare: Poiana Narciselor.
Traseul incepe din spatele garii si e format in buna parte dintr-un drum forestier, ca mai apoi sa te intampine Valea Rea, pietroasa tare si din ce in ce mai inclinata. Poiana Narciselor nu e deloc o poiana, ci un versant destul de abrupt din Muntii Baiului pe care nu toti cei care au inceput sa-l urce l-au si urcat. Narcisele insa, erau narcise, in toata splendoarea pe care doar florile din varf de munte o pot avea.
Unii dintre noi ne-am oprit la narcise, altii am continuat ascensiunea catre culmea muntilor Baiului si prelungirea traseului pana catre seara. Dar mai bine sa las imaginile sa vorbeasca…
Narcise surprinse intr-o clipa de liniste a vantului,
Valea Rea, de sus:
Una dintre panorame. In centru culmea muntilor Baiului (Varful Cumpatu), in dreapta, Valea Rea ramasa in urma…
Mai mult poze, AICI.
Spuneam ceva la inceput postului de ganduri. Mi-am amintit de ele aseara in tren. Nu mai erau, or fi ramas pe munte poate, s-or fi lamurit singure, m-or fi abandonat uimite si indignate de indiferenta mea, dar am zis „ce bineee!” si-am inchis ghiseul in liniste. Dupa, nu mi-amintesc decat baitza fierbinte si perna ce n-a mai apucat sa-mi spuna noapte buna…
P.S. Ma vad nevoita sa-l scriu ca poate poate conteaza:
Pentru cei care nu inteleg ca unele locuri sunt o minune a naturii, chiar daca nu exista o placuta imensa cu „Rezervatie naturala”, sa stiti ca nu trebuie sa va naspustiti sa culegeti de parca n-ati mai fi vazut flori! Pana acasa sau chiar pana la intoarcerea de pe traseu se vor ofili! Daca fiecare am fi cules ieri cate o narcisa, astazi campul ar fi aratat pe jumatate pustiit.
Pentru noi ceilalti carora si ruperea vreuneia din greseala ne-a intristat sa avem mai mult spirit de observatie si sa-i tragem de maneca pe cei din prima categorie. Cu toate riscurile, cu toata dragostea…
(povestea scrisă în 2011 pentru PrinRomania.eu)
A fost odată ca niciodată. Poiana Narciselor
Motto: dacă muntele m-ar putea vindeca de toate, m-as “îmbolnăvi” pe veci de el…
M-a fascinat întotdeauna stilul în care începe o poveste şi nu mă refer doar la cele din cărţi. În acea dimineaţă când m-am dus la gară nu m-am gândit nici o clipă că acest drum va însemna mult mai mult decât o excursie de grup. Şi nu era un loc oarecare, ci la munte, pe munte, un fel de miraj al minţii mele ce mă cuprinsese parcă fără scăpare şi care mă făcuse să trec cu parcă prea multă uşurinţă peste oboseala adunată de secole şi trezitul cumplit de matinal…
Gara e un loc nemaipomenit să începi o poveste. Destinaţia, călătoria, trenurile de nicăieri care merg oriunde, oameni care pleacă, oameni care aşteaptă, un furnicar imens de paşi, vorbe şi mai ales, gânduri. Eram unul dintre aceşti oameni, fremătam de emoţia plecării şi însoţită doar de o cafea amară şi de răcoarea dimineţii de mai, am lăsat în urmă Bucureştiul şi toate celelalte griji.
Până la Sinaia am avut de răbdat mersul lejer al unui personal, staţionările lui necunoscute din care şuieratul brutal al vreunui rapid m-au făcut, de mai multe ori, să tresar şi să-mi spun: ne-om urni şi noi de-acum! Pe peron însă, mă aştepta un grup mare de fotografi, mari şi mici, cu aparate de toate felurile şi mărimile, căci specificul excursiei era unul… fotografic. Eu o aveam pe Micuţa mea, un Fuji negru. Mai mersesem pe munte, dar acum era altceva. Nu ştiu de ce. Mă pregătisem intens în sensul că aveam bocanci de pânză, dar cu talpă vibram (asta se presupune că e şmecheră), un polar nou-nouţ (de la reduceri) şi alte câteva mărunţişuri printre care şi o lanternă micuţă (în cazul că experienţa devine extremă, cu mers noaptea şi cine ştie ce altceva??! – încă de pe vremea aceea anticipam aventurile…)
Am pornit pe traseu, chiar din spatele gării, iar muntele ce ne aştepta era: Munţii Baiului. La început un drum forestier ne-a făcut să ne înşirăm şi să ne grupăm după interesul subiectelor discutate. Eu neavând prea multe afinităţi la partea tehnică a aparatele foto şi alte discuţii de gen (Micuţa are praful încă neşters pe setările manuale), am tot migrat de la un grup la altul. Printre orăşenii ieşiţi la plimbare (ca mine) erau şi câţiva oameni de munte, şi tare mi-a mai plăcut să trag cu urechea la poveştile lor, deşi habar nu aveam despre ce tot vorbeau. Cu cât luam altitudine, cu atât mă simţeam mai odihnită, mai eliberată, mai nouă. Mă aşteptam să fiu entuziasmată, şi chiar eram!, dar era mai mult de-atât. Nerăbdare de a ajunge cât mai sus mă transformase într-un copil naiv, cu vise de erou şi cu o mie de scenarii posibile pe măsura îndrăznelii sale.
Peisajul era superb. Întotdeauna am rezonat la frumuseţile naturii şi nu mă las plictisită cu una cu două. Pot să se repete cât vor, e imposibil să nu găsesc ceva inedit la fiecare floare, fluturaş sau piatră. Totuşi, m-am bucurat când drumul forestier s-a terminat şi a început urcuşul prin pădure. Poteca şerpuia prin iarbă, printre brăduţi şi fagi, unde roua dimineţii nu se scuturase încă de pe frunzele rotunde de nalbă sau de pe tijele înflorate de ochiul-boului. Micuţa era în extaz. Primăvara în Bucureşti trecuse demult, aici de-abia începea. Mugurii de fag plesneau pe crengile ce atârnau asupra potecii.
Valea pe care urcam se numea Valea Rea, dar nu-mi era prea clar de ce “rea”, căci urcuşul nu era greu (jumătate de trupă se văita deja de picioare), iar la frumuseţe nu se zgârcise nimeni. După o vreme însă, aveam să aflu şi răspunsul la această nelămurire: în faţa noastră se revărsa o pâlnie uriaşă de pietre şi pietroaie printre care trebuia să ne facem loc căci de poteca nu mai putea fi vorba…
– Dar Poiana Narciselor unde e? am întrebat eu curioasă pe un cunoscător, şi pe drept că eram curioasă din moment ce muntele căsca generos înspre noi nişte versanţi abrupţi, nelăsând loc vreunei… poieniţe.
– E pe un versant al văii ăsteia mari, undeva în stânga, primesc şi răspunsul.
– O poiană pe un versant? O poiană înclinată? mă tot mir…
– Chiar aşa.
N-am mai aşteptat alte lămuriri pe principiul ce-o fi de văzut, e deja acolo şi am continuat voiniceşte a-mi face drum printre pietre. Aş putea spune că am simţit fiecare piatră prin bocancii mei de pânză (şi că nici o piatră n-a tresărit la cele 48 de kilograme ale mele, deşi am mutat câteva din loc). Printre au, aoleu şi Doamne, cât mai e! fiecare minut mă găsea mai sus, mai aproape de inima muntelui, de cer, de privelişti abia ghicite. Marea de pietre nu e deloc mică, mergi de uiţi de unde ai plecat, însă la finalul ei răsplata vine fără preget. În stânga porneşte o pantă abruptă şi chiar foarte abruptă pe alocuri, dar, de pe care mă privea cu toată frumuseţea lumii, o altă mare: de narcise!
Am început să urc pe o potecuţă şi să-mi caut locul. Era superb! Flori de de jur împrejur şi nu doar narcise, flori pe care abia reuşeai să nu calci, strecurându-te cu greu printre valurile de pământ moale camuflate de iarbă, în tot acest timp având grijă să nu o iau la vale, un hău ce creştea ameţitor la fiecare pas şi în care doar pietrele (alea de care m-am tot plâns) … aşteptau.
Lăsând deoparte orice scenariu sumbru (cu toate că era imposibil să nu te gândeşti şi la asta) chiar mi-am găsit Locul. Un tăpşan confortabil şi stabil de iarbă, pe care puteam sta şi admira în voie muntele. Soare, cald, verde, fluturaşi şi gâze, cer albastru şi curat de primăvară, flori şi mai ales, dincolo de mulţimea grupului, linişte. Se fotografia de zor, unii plecau, alţii de-abia acum urcau. Şi cu tot acest dute-vino, Liniştea muntelui se strecura şi-ţi intra în suflet.
Că tot e vorba de România şi frumuseţile ei, câteva fătuci (ca să nu fiu rea şi să folosesc alte cuvinte) s-au şi apucat de cules… flori. Chiar dacă nu e vreo plăcuţă (iarăşi e vorba de România) locul e totuşi cunoscut ca fiind rezervaţie naturală şi chiar dacă nu ar fi, gestul e aproape de neînţeles. M-a revoltat cumplit atunci şi mă revoltă de fiecare dată când observ astfel de lucruri. Li s-a explicat fetelor că bietele narcise se vor ofili în câteva ore şi nu vor ajunge prea departe. Vor sfârşi aruncate. Nu mi s-a părut că au priceput, s-or fi gândit că sunt la piaţă şi tocmai se dau flori pe gratis…
N-au înţeles că locul acestor flori e acolo pe munte, că frumuseţea lor vine tocmai din tăria cu care cresc din stâncă şi înfruntă capriciile vremii… însă cine se pune cu oamenii??!
Am făcut zeci de poze, am mâncat un sandviş şi am zis da. Da, cui? Iniţiativei de a continua traseul spre culmea Baiului cu întoarcere pe altă parte decât Valea Rea (cum să spui nu??!). Am fost avertizaţi că va fi ceva mai lung şi la câtă energie simţeam în mine, efortul era ultima grijă. Ne-am strâns câţiva şi sub îndrumarea lui Cosmin, care obişnuia să colinde munţii de felul său, am început să urcăm. Şi ce urcuş! A cam ieşit sufletul din noi, dar fiecare pas era o mică victorie.
Am ajuns şi pe culme unde lumea îşi deschidea toate cele patru zări. Şi când ai parte de pământ şi cer, de ce n-ar strica şi nişte… vânt. Bătea de te lua de pe picioare. La propriu. O rafală m-a luat un pic prin surprindere (era să muşc pământul), dar altele îmi placeau: mă făceau să mă simt ca un zmeu de hârtie înălţat de vânt şi de propriile vise. Nu mai trebuie să vă spun că fericirea mă invada ca o nebună. Şi uite aşa a început… Povestea.
O vreme am tot mers pe culmea domoală a muntelui. Nu puteam să nu remarc mici zone stâncoase în care straturi de rocă ieşeau la suprafaţă ca scormonite de cine ştie ce căutători de comori. Şi pe drept mi se păreau comori căci multe dintre pietre – gresii – aveau imprimate tot felul de linii şi contururi. Una mi-a plăcut atât de mult că am urcat-o în rucsac şi am luat-o acasă. Şi avea pe puţin un kilogram, “de antrenament” m-am justificat eu, “să văd cum e cu rucsacul ceva mai greu…”
Am început coborârea cu deja o mare părere de rău că se termină. Cu toate astea mai era mult până departe, cum aveam să aflu. Am trecut pe lângă o stână, încă fără oi şi cioban, ne-am amuzat copios de ocolirea unei zone cu urzici care ne-a făcut însă, să ne afundăm pe neaşteptate într-un pământul moale şi mirositor… bălegar, mai pe româneşte.
Pădurea de fag e superbă primăvara şi nu doar atât, e şi hrănitoare. Pentru cine nu ştie, frunzele de fag sunt foarte gustoase, dar doar când sunt fragede (au gust de vitamina C şi sunt parfumate delicat). Nu m-am putut abţine să nu-mi fac pofta şi i-am mai îndrumat şi pe ceilalţi. Unii doar au gustat, unii n-au avut curajul, iar alţii au mâncat pe săturate dat fiind faptul că nu avuseseră pacheţel la ei pentru o zi întreagă. Cum nu s-a auzit la tv că ar fi păţit cineva ceva, vă recomand şi vouă frunzele de fag (dar doar dacă ştiţi cum arată fagul) şi muguri de brad (a nu se confunda cu cei de jneapăn) sau mai degrabă, vă recomand, să luaţi destulă mâncare de acasă.
Şi am coborât până s-a făcut seară. Ultima porţiune de pădure s-a dovedit a fi şi lungă şi abruptă tare. Ne gândeam la trenul pe care voiam să-l prindem spre casă, dar şi la ceilaţi fotografi şi ce planuri or fi avut… Gara din Sinaia era tot acolo. Noroc că trenurile au mai mereu întârziere şi am putut să ne lungim la vorbă aşteptând, pe când noaptea cuprindea pădurea, muntele, dar nu ca pe un mister ci pe o taină abia dezvăluită ce mi se cuibărise în inimă.
De-atunci mi-a stat gândul numai la munte şi povestea se tot scrie cu fiecare întâlnire. Şi au fost multe de atunci şi multe sunt plănuite pentru următoarele sute de ani, căci am de gând să termin povestea cu sufletul veşnic tânăr până la adânci bătrâneţi. Şi chiar şi dincolo de ele…
Frumoase imagini.