În albastrul cerului înalt

11 noiembrie 2010,
București

Draga mea Nico,

Cum n-ai putut fi cu mine sâmbătă la munte, deşi mi-am dorit tare mult, m-am gândit să nu te scutesc de o gură de aer de toamnă, puţin rece, puţin cald şi pe care să-l tragi adânc în piept, de câteva zări primitoare aşa cum poate rar ai văzut, să te port pe cărări domoale şi să-ţi păstrez tăcerea dintre zâmbetele noastre pentru care nici un traducător n-ar găsi cuvintele potrivite…

un colț de albastru

[click pe oricare dintre pozele din articol pentru se vedea si mai mari, dar si in galerie]

Nu ştiu dacă ai mai fost la Moeciu, eu nu, dar trebuie să ştii că iar am ajuns la acea concluzie legată de prejudecăţi: ne luăm prea des după ce spun alţii înainte să vedem cu ochii noştri. Ştiam că e ceva de genul Sinaia, că vin toţi fiţoşii aici şi mă aşteptam la o lume pestriţă, la case şi vile de toate felurile şi mărimile, la multă agitaţie şi zgomot. Realitatea e mult mai blândă, de cum intri în Moeciu vezi mai întâi dealurile acelea înalte şi câteva sălaşe atârnate undeva sus, pe o linie de orizont. N-ai cum să rămâi indiferent. Apoi pe dreapta şi pe stânga câte un rând de pensiuni şi vile şi ce-o mai fi, însă mare parte din ele sunt făcute cu gust, pereţi albi şi mult lemn maro închis spre negru, oricum, se simt ceva influenţe occidentale. Pe lângă asta e şi destul de linişte şi per total ajung la vorba lui Andrei: „e faină zona, păcat că e în România” – asta şi pentru că gunoaiele sunt prezente cam peste tot, în orice colţişor.

Dar, din spatele curţilor îngrijite începe brusc o altă lume, aceea pe care am căutat-o noi şi pe care vreau să ţi-o arăt şi ţie.

de jos totul se vede ca o combinaţie de soare şi umbre…

Nu suntem singure, o întreagă trupă de prieteni au spus prezent azi şi de le-ai fi văzut feţele ai fi înţeles ca şi mine ce tură faină ne aşteaptă. Deși pe unii dintre noi ne știi deja, să fiu politicoasă și să te prezint. Nico, ei sunt o parte dintre pinguini: Mike și Radu, Vio, Cerasela și Gabi, Cristi, Em, Cosmin, Muha, Vali, Claudia și Andrei.

Lăsăm maşinile oarecum în centru Moeciului de Sus şi nu ne lungim la vorbă. Pornim! O să urcăm pe un traseu nemarcat şi cred că e primul de acest fel pentru tine. Cum îi avem cu noi pe Mike şi Em care ştiu potecile de la eco-maraton nu ne facem griji (eco-maratonul asta e la primăvară şi mă bate puţin gândul să mă duc…). Începem să urcăm spre vârful La Bisericuţă, important nu ca altitudine ci mai mult ca punct de reper. În mare planul e aşa: vom ajunge în Şaua Strunga de sus din Bucegi şi de acolo ne vom întoarce în Moeciu, dar pe altă parte. Vremea se anunţă superbă, n-are cum să nu-ţi placă!

Trecem pe lângă casa unui nene, chiar prin curte, mai avem puţin şi putem să ne şi oprim la masa omului la o ţuică, dar nu facem asta desigur ci continuăm pe o potecă mărginită de garduri. De fapt, peste tot sunt ţarcuri din-astea, care au înăuntru un sălaş pentru vite, câteva căpiţe de fân şi unele chiar două-trei vaci ieşite la păscut. E uimitor cât de ordonat şi curat e totul. Nu tu lemne aruncate aiurea, nu tu garduri rupte, ai impresia că aici trecerea timpului a uitat să lase semne prin dezordine. Oricum ar fi, se vede treaba că oamenii locului sunt buni gospodari.

E cald, ne e cald deja şi ne lăsăm doar la tricou… cine are. Eu sunt captivă în bluza asta neagră, cu mâneci lungi şi strâmpte şi am tot felul de idei care implică briceagul şi mânecile, dar amân cu înţelepciune şi căldură momentul. Nu e uşor să rezist în ea şi mă bucur de fiecare umbră cât de mică.

simplu şi rânduit

Cum prindem mai bine piciorul dealului vedem şi Piatra Craiului, mai întâi o parte din creasta nordică, apoi din ce în ce mai mult şi din partea sudică. Pinguinii, mari iubitori de Crai, nu se zgârcesc să-i tragă nişte priviri pline de înţeles. Sper să ajungi într-o zi în Crai. Acolo am văzut prima floare de colț şi după ce am mai văzut multe altele de-atunci pot să-şi spun că prima dată e însuşi întruchiparea Emoției.

Urcăm. Privim. Descoperim. Citesc de pe chipurile tuturora că nu ne mai săturăm de privelişte. Offf! nici nu știi cât m-am gândit la tine urcând! E o pantă abruptă și… atât de plăcută. Transpiri tot, aștepți măcar o adiere firavă de vânt care să te mângâie cumva, dar ea nu vine. E cel mai plăcut greu posibil, mai ales când îţi auzi vocea interioară încuranjându-te…

fotografiem Craiul (creasta nordică)

Nostalgică cum mă ştii, nu pot să nu mă gândesc la zilele de toamnă când ieşeam cu vitele la păscut toată ziua, de pe la 10 dimineaţa la 6-7 seara când se lăsa frigul. Uneori ploua mărunt, stăteam în picioare sub umbrelă şi citeam. Alteori, era o vreme de vis, ca acum, şi mă năpădea o fericire tâmpă. Eram un copil nebun pe nişte dealuri care atunci mi se păreau cele mai frumoase şi iată că pot retrăi acea magie pe alte dealuri…

Sunt mult mai tăcută ca de obicei, dar ştiu că tu înţelegi şi de ce. Îmi plac mult locurile astea, enorm de mult şi mă simt binecuvântată. Trăiesc din plin aceste clipe, în jurul meu am munţi şi oameni dragi şi chiar mai mult de-atât…

colţuri de lume, colţuri de poveste…

Poteca e ideală pentru plimbări, alergare sau chiar bicicletă. Urcă, coboară, e îngustă cât două tălpi alăturate, dar e săpată în pământ moale şi iarbă, urmează curba de nivel tăind planurile, umbrele, luminile sau intersectează garduri pe care le trecem destul de uşor.

o mână de prieteni

aliniate şi cuminţi

Dacă într-o parte vedem tot Craiul, în cealaltă se arată Bucegii din ce în ce mai semeţi. Distingem Valea Gaura, Vârful Bucura, Cabana Omu la un moment dat, refugiul din Şaua Bătrâna şi multe altele.

Bucegii ne aşteaptă

mult albastru de-acum…

Și cum urcam noi așa, eu mai pe urmă că-s puțin masochistă, de obicei mă iau cu pozele și-apoi sprintez să prind trupa, văd ceva lucind pe culmea dealului. Nu era un al doilea soare ci casca de biciclist a lui Radu. El pornise la deal pe altă parte și de-aici încolo urma să facă traseu comun cu noi. Cum îi stă bine firii lui prietenoase, găsise și-un pic de vorbă cu un bătrân de-al locului venit pe la moșie. Punem de o reuniune mai mare și o parte dintre noi pornim fără rucsaci până la o formațiune stâncoasă, ceva mai înaltă, de unde s-ar vedea până hăt departe, chiar și Brașovul. Apăi am văzut noi ceva, nu chiar tot ce se spune, dar nici nu ne-a părut rău c-am încercat.

unghiuri și puncte – o geometrie pentru vise

plecăm mai departe spre Bucegi – însoțim garduri sau ele ne însoțesc pe noi

avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor! un zbor…

ușa e deschisă…

ideal

poteca spre munte ne e ca o mână întinsă, umbra ca o binecuvântare…

mestecenii mei dragi mi-au păstrat câteva frunze…

perspective din înalt

Dacă e deja mult prea cald, iată că ne apropiem de pădure. Mai facem un popas înainte și avem și musafiri. Suntem prinși din urmă de șase alergători (șase parcă erau) care se opresc puțin pentru a ne saluta. Eu le cunosc pe Cornelia și Silvia, prea puțin însă pentru impresia pe care mi-au lăsat-o. Știu c-o să mă revăd cu ele cel puțin la 7500 de la anu’ (sunt cele care au câștigat la fete cele două ediții ale maratonului 7500).

Apare și Radu cu bicla și după cum se prezintă urcușul prin pădure, are ceva de tras. Respiri greu și fără să cari ceva în spate. Eu bag bine la cap ce văd, asta se numește „pushbike” și nu prea îmi imaginez cum aș face eu asta… curând. Să zicem că… mă voi gândi la primăvară.

(cam multe planuri pentru la anu și nici nu s-au scuturat bine frunzele toamnei de anul ăsta…)

După pădure și câteva poenițe, pădure care ne-a răcorit, poienițe care ne-au răsplătit cu câteva raze de soare, ieșim la marele luminiș. Ai fi fost tare suprinsă să vezi cum se schimbă peisajul, așa dintr-o dată. Nu mai vedem de-acum poienițele îngrădite ci versanți abrupți acoperiți cu tufișuri de ienupăr în care ploile au sculptat șanțuri oarecum concentrice. Suntem pe culmea Bângăleasa și vis-a-vis ne stau Bucegii.

vom continua pe culmea din dreapta până undeva sus la prima grupă de stâncăraie

dăm de marcaj, bandă roșie, și ne tot minunăm cât de fain poate să fie!

Cum lucrurile domoale riscă să devină monotone, marcajul ne cocoață pe un ditamai dealul. În timp ce urc adopt tactica „hai că poți” și forțez un pic nu pentru urcarea în sine ci pentru păstrarea ritmului. Nu-l păstrez… ci îl cresc, că nu mă pot abține. Mă simt extraodinar când fac asta doar pentru mine, fără nici o miză. Ajunși sus, în vârful mogâldeței, observăm că e un drum care ocolește pe curbă de nivel și care duce până sus în șaua Bucșa, dar poate ne-o trebui altă dată că acum am urcat deja și nu abandonăm cap-compasul marcajului. Facem pauza de prânz combinată cu o baie de soare și cu o pălincă băută în pahar din ardei.

Suntem la o aruncătură de băț de jumătatea turei noastre, mai trebe doar să coborâm un pic și să urcăm un pic mai mult. Timpul trece cu atât de repede cu cât de dorim să se oprească în loc…

în Șaua Bucșa ne aștepta și Radu… dormind

după încă un popas îndulcit de ciocolată pornim spre Șaua Strunga

pe urmele lui Andrei, ale Coștilei, ale muntelui…

refugiul din Șaua Strunga – ultimul checkpoint – amintirile de la 7500 sunt vii, mult prea vii!

Din Șaua Strunga până în poiana Guțanu vom merge pe traseul de la maraton. E imposibil ca eu să nu amintesc asta de vreo zece ori. Cum era atunci, cum urcam, cât de aproape era și totuși cât de departe, cum priveam la adâncitura aceea ovală a șeii și cum devenise un fel de Mecca… învăluită în miraj. Deși aveam în spate aproape 40 de ore de mers încontinuu, urcam ca doar după o zi de drumeție. Lăsasem în urmă un apus de soare și ne îndreptam fără teamă în cea de a doua noapte… ce vremuri!

Să revenim totuși la prezent și la clipele ce încă n-au devenit amintiri!

pe sub crestele Bucegilor

așa curbată și frumoasă sus la orizont e Șaua Strunga – spre ea urcam la maraton, acum o mai privim odată înainte de a intra în pădure

după poiana Guțanu și încă o porțiune de pădure ieșim într-o ultimă poiană înnainte de a coborî spre Moeciu – soarele ne răsfață pentru încă câteva minute

alte zări, alte vise…

aranjament cu molid(cel verde) și zada(cea galbenă)

Cum s-au adunat ceva ore de mers, ar fi trebuit să se adune și ceva oboseală însă ea se uită prima, cum se uită și durerea tălpilor. Platfusul meu mi-a amintit că există, dar să fie sănătos că am multe plimbări pregătite pentru el. De-aici urmează coborârea spre Moeciu de Sus și lăsăm poteca marcată în stânga, noi continuând tot înainte pe muchie. Eco-maratoniștii noștri știu ei ce știu și ne ținem după ei. Nu, nu ne aleargă 😛

Încet, încet se lasă noaptea și trecem la frontale mai curând de cât estimam și asta pentru că ne lăsăm convinși de atacul crengilor pădurii. Eu cu Andrei rămânem puțin în urmă, atât de puțin încât am pierdut urma plutonului și cum două opțiuni sunt suficiente pentru a te întreba „now what?” apelăm la telefon și ne înțelegem cu Radu printre explicații de genul: „sunt niște garduri, printre ele sau pe lângă ele?”. E lesne de înțeles că ne redresăm și prindem poteca care trebuie.

E tare frumos la coborâre, merg picioarele singure, mai ales că luminile se văd limpezi și clare pe firul văii. Cu toate astea, ultima parte a fost abruptă și mult mai lungă decât ochii au putut să-și dea cu părerea. Nu știu cum au alergat oamenii pe-aici, dar mie nu-mi surâde deloc ideea. Și din câte am înțeles panta asta obraznică e ultima parte a cursei de la eco-maratonul Moeciu (altul decât 7500-le din Bucegi de care am tot amintit eu), îmi și imaginez cum se întrece lumea pe-aici, pe final și mă ia cu frisoane și strâmbături.

Ajungem la mașini, la magazin, la cola… plecăm în expediție după locul de cort, apoi după lemne de foc și noaptea se lungește caldă și înstelată până când unul câte unul cădem pradă somnului…

un salut pinguinesc…

…și-un zâmbet de la mine! (autor: Vio)

În speranța că ți-a plăcut tura cu noi, am să închei aceste rânduri pe care ți le dedic și pe care le-am scris și acolo sus,

într-un colț tainic al cerului înalt…

Cu drag și prietenie,
Meet the Sun!

P.S. mai multe poze, faine tare, găsești și în albumul foto.