Toamnă în canion: Rusenski Lom

Legat de mersul pe bicicletă trebuie să vă mărturisesc că nu credeam să ajung până aici. Unii veţi zâmbi, poate nici nu vă mai amintiţi cum era când aţi început voi să mergeţi, dar să începi la 30 de ani cu toate temerile vârstei şi să ai o groază  de stângăcii peste care să treci cu paşi mici de grădiniţă, dar să treci şi încă să strângi din dinţi şi să te rogi în gând „please, să nu-mi cazi!” şi să numeri secundele până când nu ştiu ce pantă se termină de coborât şi, cu toate astea, să vină o zi, neaşteptată, când toată răbdarea şi ciuda să-ţi fie răsplătită cu o naturaleţe de care n-ai mai avut parte şi da, acum vă spun, nu vouă celor care aţi uitat cum aţi început sau care aţi avut inclinaţie de la mama-natură, ci vouă celor ce n-aţi început încă sau vă străduiţi din greu, celor care n-aveţi afinităţi native şi nici curajul de-a risca cu orice preţ, că SE POATE, că e al naibii de greu, că e frustrant şi obositor, că vă veţi simţi stângaci şi slabi în faţa a ceva ce toată lumea poate mai puţin voi, că prea puţini vă vor înţelege şi asculta, că scenariile cu voi căzând par să nu se mai termine, vă spun că după toate acestea ceea ce vă aşteaptă e pur şi simplu MINUNAT şi pe măsura eforturilor cu care n-aţi renunţat!

»»««

Data: 20 octombrie 2012

Pinguini biciclişti: Muha, Vali, Claudia şi Andrei

Albumul foto: Toamnă în canionul Rusenski Lom

Traseul: Giurgiu – Ruse – Ivanovo – Canionul din Parcul Rusenski Lom – Koshov – Ivanovo – Ruse – Giurgiu. Ruta de pe bikemap (by Andrei):

După un maraton montan în Piatra Craiului şi un city-break la Roma, o ieşire pe două roţi la bulgari părea să continue frumos nestatul acasă în week-end. Astfel că sâmbătă pe la şapte dimineaţa ne urneam din faţa blocului pe direcţia Giurgiu.

Propunerea şi traseul au venit iniţial de la Andrei, apoi Vali ne-a sugerat un alt traseu pe care îl mai parcursese într-o altă tură. Maşinile au rămas în parcarea unui supermarket de unde ne-am făcut şi cumpărăturile pentru tură. Frigul dimineţii ne-a cam îngheţat buricele degetelor şi vârful nasului, iar soarele anemic ce rânjea cu toţi dinţii la noi ne promitea totuşi o încălzire…

Urcarea în şa după câteva săptămâni de la concediul prin Banat a fost destul de plăcută, iar lipsa coburilor s-a simţit din plin, Julieta mea devenind mult mai ascultătoare. Tot din plin s-a simţit şi experienţa acumulată şi sedimentată între timp, de parcă aş fi continuat să pedalez în somn. Mult mai sigură pe mine şi cu un moral bun (în poziţia de zâmbet la maxim după cum şi Vali şi Andrei bine au remarcat şi chiar şi eu căci din pricina vântului rece îmi cam îngheţau dinţii :D) am pornit la drum înspre vamă şi mai apoi spre Podul Prieteniei, Giurgiu-Ruse.

La pod am trecut fără taxă, la români n-am zis nici bună ziua, la bulgari am arătat buletinele şi fără să plătim taxe de drum sau să schimbăm leva căci aveam ceva rezerve pe-acasă, am făcut un prim tur prin Ruse pe care îl puteam ocoli pe centură, dar Vali a sugerat să-l vedem mai ales că eu nu mai fusesem. Şi a meritat ocolul, oraşul mi-a plăcut, şi cum bine a constatat Muha: nu te aştepţi să treci graniţa şi să găseşti ceva atât de diferit de ce e pe la noi…

Ne-am încadrat pe drumul spre Basarbovo (aici trebuie un pic de atenţie, dar sunt indicatoare cam peste tot), am cam trecut fluierând prin el cu tot cu urcarea lui de 10% şi după un periplu printre dealurile deja frumos arate ale bulgarilor am ajuns la indicatorul de Ivanovo. Aici am făcut stânga spre a coborâ spre canion.

În aer se simţea din plin mirosul de iod al frunzelor de nuc ce-şi îndeplineau ultima misiune: căderea.

N-am putut să nu remarc câmpurile muncite de aici, grija pentru pământ şi în comparaţie cu noi aş putea spune ceva de genul:

bulgarul: casa modestă, spirit tradiţional, pământul lucrat, rânduit, frumos
românul: căsoaie-viloaie, betoane-termopane, pământul pârdalnic, buruienos

Şi când te gândeşti că numai Dunărea ne desparte nu poţi să nu te întrebi: ce naiba ne lipseşte??! Bate vântul mai a rod aici în sud? Plouă mai des? Dracu nu şi-a mai înţărcat aici copiii?!? Eu cred că doar ne considerăm mai cu moţ şi suntem atât de leneşi încât înafară de admirarea moţului nu mai avem timp şi de altceva…

***

Era deja cald şi bine, ziua se anunţa minunată, iar încordarea mea tipică de pe bicicletă dispărută complet. Avea să urmeze partea de macadam a turei pentru care aveam o oarecare strângere de inimă…

Intrarea în canion am făcut-o pe asfalt într-o coborâre tare frumoasă pe care am savurat-o atât de bine încât am renunţat să pun frână şi să pozez nişte stâncoşenii arătoase.

Primul popas a fost la Mănăstirea Maica Domnului, o mănăstire în piatră cu picturi rupestre şi mai mult nu pot a vă spune că n-am intrat în ea, ci doar am urcat până la ea şi chiar mai sus pentru a ajunge la un punct de belvedere. Urcuşul a meritat din plin.

De la mănăstire drumul asfaltat a devenit o alee şi mai apoi un drum de pământ. Ei, pentru această bucată de traseu am bătut atâta drum! Contrar aşteptărilor mele n-am trecut pe modul „păzea! acu-i acu!” pentru că în trecerea de la asfalt la pământ nu se schimbase nimic.

Traseul devine tare frumos, sălbatic, cu iarbă înaltă, cu frasini îngălbeniţi, cu stânci de calcar modelate de timpuri şi oameni în tot felul de forme. Terenul de sub roţi se reduce la gropi mascate de iarbă, şleauri de abia mai stăteam în şa, pe lângă şa, simţindu-mă aruncată una-două în sus. Mă ţin bine de ghidon şi simt că e singurul punct de sprijin în toată afacerea asta. Din poze o să înţelegeţi mai multe, însă ceea ce e de reţinut e că m-am simţit grozav de bine şi că nici prin vise nu mi-a trecut că aş putea pedala prin astfel de locuri.

Aventura a fost din plin garnisită cu:

–urzici, de-alea mari şi bătrâne, semi-uscate, care atentau la mâini, de-alea mici şi proaspete de toamnă, nalte de două-trei palme care atentau la glezne
– tufişuri de porumbar, arbust cu spini care nu iartă
– liane şi alte crengi printre care cu ceva noroc puteai trece fără să fii agăţat, dar şi cu nişte zgârâieturi pentru acasă
– serii lungi de baligi proaspete şi moi, semn că vacile de pe aici nu suferă de constipaţie, dimpotrivă…
– indicatoare galbene de „eko pîteka gramoveţ” cu un drumeţ desenat lângă, dovadă că suntem pe drumul cel bun indiferent de senzaţia de explorator pe care o avem
– ţipete şi văitături care mai de care după cum ne plesneau, pişcau sau înţepau nevăzutele forţe ale naturii

Izbutim să scăpăm teferi din lumea urzicilor, Andrei e pişcat peste tot chiar dacă şi-a lungit şosetele şi colanţii până i-a făcut să se întâlnească, Muha are o ureche uşor tăiată, mie-mi ustură mâinile de mă gândesc la duşul fierbinte ca la tortură, iar Vali îşi continuă finuţ preocuparea pentru ocolul baligilor – chestie de care eu nu prea ţin cont că oricum am probleme cu direcţia.

Apropo de direcţie, mergeam pe lângă domnul Lom, adică râul mocirlos care a săpat frumuseţea asta de canion, şi era ceva de genul: potecă, un prag de pământ şi malul cu apa despre care nu ştii că e mare, că e mică, doar că-i maro. Vali mă tot întreba: simţi magnetismul? îl simţi cum te trage?! Eu că nu, că da, ţârâiam sinusoidal poteca şi evident că sunt şi crengi pe care trebuie să le feresc şi brusc mă trezesc cu bicla jos pe prag şi eu în picioare pe potecă. Măăi drăcie! Nici nu ştiu când mi-a dispărut bicla dintre picioare, noroc cu pragul de care a rămas sprijinită de parcă o parcasem intenţionat. Râd eu, râd, dar magnetismul există şi de nu era pragul, făcea Julieta baie şi poate şi eu odată cu ea 🙂

Trece şi episodul ăsta, ieşim în nişte poieniţe, baligile se înmulţesc, pe stânga râului vegetaţia arde şi gândul meu e că focul e pus de localnici pentru a mări zona de păşunat. Ne învârtim un pic pe-acolo, n-avem idei despre ce am putea face şi cum ne afumăm şi cam atât pornim mai departe şi dăm de civilizaţie şi de un capăt de sat, precum şi de turma de vaci.

Satul e Koshov şi ca mai toate satele de pe la bulgari e în pantă. Urcăm de ne ies ochii, dar baliga tot nu iese dintre florile cauciucurilor. Îmi plac satele bulgarilor, inspiră tradiţie şi nu avuţie, iar culorile şi materialele sunt apropiate de natură: aici n-ai să vezi case roz, porţi de fier şi garduri betonate ci mult lemn, cărămizi roşii sau albe de pământ sau chirpici, ziduri de piatră, mici grădinuţe improvizate pe la porţi.

Ieşim la drumul naţional şi de acolo ne întoarcem spre Ruse. Mai avem ceva de pedalat, mai avem urcări şi coborâri, însă face parte din farmecul drumului şi atât. Las frânele mai nefolosite pe coborâri, ador viteza şi cu toate că bate vântul şi răcoarea serii se lasă rapid, nu-mi trag polarul pe mine. E timpul să mă călesc, mi-am spus şi judecând după durerea de cap şi de gât din zilele de după, călirea s-a produs 😀

Apusul ne-a prins pe lunga centură a oraşului Ruse, iar noaptea pe intrarea în România, adică pe pod, unde traficul ceva mai numeros mi-a dat oarecare senzaţii tari. Începusem să resimt oboseala zilei, căci totuşi nu poţi pedala o dată pe lună 80 de kilometri dintr-o dată şi să n-ai nimic. Cu toate astea, aveam un sentiment tare plăcut de împlinire.

După aventura din canion nici o bordură sau groapă nu mă mai sperie, iar bicicleta îşi capătă un rol în viaţa mea pe care sper să-l avansez de la motiv şi mod de plimbare la utilitate şi normalitate.