Hai-hui pe lângă Rinul Anterior

Simțeam nevoia să evadez puțin din zona unde locuiesc, să schimb potecile, aerul, să descopăr locuri noi, să retrăiesc sentimentul de aventură și, de ce nu, să mă bucur de soarele unei zile de vineri înainte de a pleca în România, unde prognoza anunța frig și fulguieli.

De ceva vreme tot vreau să ajung pe văile Rinurilor Anterior și Posterior, cele două râuri alpine care unindu-se dau naștere lungului Rin. Am hotărât să încep cu Rinul Anterior, fiind mai orientat spre soare – să nu tremur de frig prin canion, că așa-mi imaginam că se va întâmpla. Iar faptul că puteam ajunge cu trenul într-o oră și ceva de-acasă, m-a motivat suficient să sparg gheața.

• Vineri, 4 aprilie 2025, Alpii Adula din grupa Alpilor Lepontini (la sud de Rinul Anterior)
• Traseu: stația de tren Versam-Safier – localitatea Versam – stația de tren Trin (rețeaua feroviară cu ecartament îngust Rhätische Bahn, ce are și segmente incluse în Unesco)
• Date: 12km, 400m+, 2h, strava

Nu m-am înșelat alegând pitoreasca călătorie cu trenul. Nici cu alegerea unui loc unde sentimentul de „fundul pământului” m-a însoțit de cum am pășit pe micul peron. Nici cu alergatul la întâmplare neputând să mă hotărăsc pe care parte a canionului să o descopăr prima.

M-am simțit ca un copil a cărui singură misiune e să se joace. Iar dacă e ceva ce mă atrage, ușor inexplicabil, acelea sunt râpele. Pentru că în copilărie râpa din spatele fântânei a fost locul meu de joacă preferat. O vedeam pe micul geam din bucătăria de iarnă, o scormoneam toată vara căci alt nisip galben și fierbinte nu mai vedeam, o coboram în viteză cum n-aș avea curajul acum s-o alerg, o detestam doar pentru scăieții mici ce-mi năpădeau șosetele și pantalonii. Iar Rinul Anterior are un canion plin de râpe, uriașe, mortale, nu ca râpa mea inofensivă, și cu toate astea, nostalgia a suprapus tot felul de imagini.

Până la urmă am ales malul drept, în aval, fără un argument anume: am început să urc în loc să traversez pe o punte. Ca orice loc mai departe de civilizație, sălbăticia se simte în aer chiar dacă potecile sunt întreținute și, în punctele de belvedere, te așteaptă o bancă. Evident că nu m-am întâlnit cu nimeni.

Ruta mi-am ales-o de la o intersecție la alta, iar întâmplarea a făcut ca majoritar să am parte de poteci, nu de forestiere sau chiar asfalt. Iar când am ales că merg pe asfalt am făcut-o cu bună știință (dacă aș merge mai des cu bicicleta, aș avea parte și de peisajul spectaculos al infrastructurii ce domesticește muntele și care în Elveția e… desăvârșită).

Altfel, deși m-am dus echipată de alergare, ritmul a fost haotic în stilu-mi caracteristic: când m-am văzut eu acolo în sânul naturii, am uitat și de antrenament și de primul concurs de trail al anului și de „ce-ar fi bine să fac”. Am și mers, am și stat, alergat doar pe unde a fost drum, pozat floricele, pozat orice.

Căldura și traseul prea lung m-au făcut să mă retrag la gara Trin, că următoarea era cam departe. Și cumva părăseam și zona asta de peisaj spectaculos pentru care venisem și din care voiam să ies așa cum intrasem: cu trenul.