Brașov Semimaraton 2025

E primul concurs montan în timpul căruia nu am făcut nicio poză. Pe care nu-l mai alergasem, dar pe al cărui traseu îl știam deja. De cum am pornit, m-am simțit ca într-o transă, ca într-un film ce rula dinaintea-mi și de la care nu voiam să-mi iau ochii. Forestierul nu mi s-a părut lung ca altădată. Poteca prin zăpada mare ar fi putut să nu se mai termine. La fel ca și cea spre La Băncuță, spre Stechil, spre Șaua Tâmpei. Minunate toate.

După, a fost mai greu. Crampele musculare mi-au reamintit că nu poți avea o cursă perfectă după o săptămână obositoare. Dar tot n-am ieșit din transa fericirii mele interioare că alerg acasă, cu sufletul și cu picioarele în același timp, nu doar printre amintiri. Se poate deci și fără așteptări, fără zbateri, fără drame. Pentru ce-mi doresc de la mine (cum mă mențin, pe unde mă mai clasez), sunt mulțumită: am alergat bine. Și mai presus de orice, am alergat Acasă.

🏃🏽‍♀️

• sâmbătă, 12 aprilie, Brașov, evenimentul Brașov Semimaraton
• cursa Semimaraton, 19.9km și 700m+ (strava)
• timpul meu: 1h59min13sec
• locul 3 la categoria 40-49, locul 11/185 fete, locul 141/783 general
• 783 concurenți la finiș, dar înscriși vreo 800 (1400 la toate cursele)
• foto: organizatori, Raluca V., eu
• prima mea participare!

🏃🏽‍♀️

Ce am făcut bine: alegerea echipamentului, încălzirea, nutriția și hidratarea (3 geluri, 400ml izotonic).

Ce NU am făcut bine: poziționarea la start, am amânat pastila de săruri.

Ce am făcut diferit față de alte curse: am alergat continuu toată urcarea, nu am scos telefonul să fac poze (evident, regret…)

Despre organizare: multe lucruri la superlativ (benzi de marcaj refolosibile, pahare în kit, punctualitate, răsfățul de după cursă, premiere etc.), voluntari foarte tineri și implicați, atmosfera cu totul.

Ce-ar putea fi mai bine: 1. start organizat/balizat pe niveluri de pace, dacă tot e comun pentru cele două curse, în total vreo 1400 de suflete. Măcar o parte din oameni s-ar fi poziționat corect. 2. sortarea pe genuri a tabelului de înscriși (un filtru F/M ar face minuni).

🏃🏽‍♀️ „Cursa” spre Brașov

După ce am luat biletele de avion, mi-a trecut prin cap să caut ce curse de alergare se nimeresc în weekend-ul de Florii (12-13 aprilie) și aproape nu mi-a venit a crede că norocul mi-a surâs taman în Brașov. Un făcut!

Nu prea știam cum o s-o scot la capăt cu logistica, fiind cu Miruna după mine, iar Mike și Radu teoretic plecați din oraș, dar nici n-am spus bine prietenilor, că Vintilă s-a și gândit să se înscrie, iar Raluca urma să stea cu Miruna. Cum universul a deschis calea, n-am mai ezitat și am pășit: în sfârșit, alerg la Semi! (e cursa pe care Andrei a alergat-o de două ori, însă am fost și eu de câteva ori la prea fainele alergări de grup organizate de Adi Iordache).

A fost prima vacanță școlară a Mirunei în care am combinat turul clasic prin țară cu munca remote și n-a fost rău. De bucurie că „le pot face pe toate”, m-am responsabilizat. Pentru antrenamente n-a prea mai fost timp/loc, dar cel mai bine înaintea unei curse prinde… odihna 🙂

Încă din prima zi acasă mi s-a deranjat stomacul și așa a rămas toată săptămâna. Eu nu am genul ăsta de probleme, dimpotrivă, doar că de la un punct încolo m-am cam îngrijorat legat de cursă (nu e modul prin care vreau să pierd 3kg…).

Cu două zile înainte de cursă, după drumul de șase ore cu trenul pe Turceni – București, m-au apucat crampele la gambe și am știut că n-o să rezolv cu un supliment de calciu+magneziu, ci cu un drum cât mai scurt spre Brașov. Doar că vineri avea în plan un incident rar, dar posibil: accident minor pe calea ferată la o trecere fără barieră din Bușteni. Și s-au adunat alte minim șase ore de călătorie, o mie de draci, un copil supărat și cicălitor și picioare sătule de stat.

Ajunse la noi acasă, Mike și Marius ne așteptau cu mâncare caldă în cuptor. După ce am reușit să fixez termostatul centralei la 22.5 grade, m-am mai liniștit și am acceptat situația că n-o să fie chiar o cursă, ci o alergare acasă: stomacul cu probleme, picioarele grele, iarna pe uliță…

Am fost cu Miruna să iau kiturile de concurs pentru mine și Cristi și, deși ne-am grăbit, scurta raită prin centru ne-a revigorat și am mai uitat de necazul cu trenul.

Cu un ceai de mentă băut la sfatul lui Mike, cu stăruința lui Radu de a ieși la o alergare de jumătate de oră prin cartier, cât să-mi pun picioarele în temă pentru a doua zi, cu stat la povești cu ei doi, seara s-a încheiat mult mai optimist.

A doua zi au apărut și Cristi cu Raluca și atmosfera din casă era un pic ca pe vremuri, pregătindu-ne de zor echipamentul. Miruna a mers cu Mike și Marius la un eveniment caritabil, astfel că nu aveam altă grijă decât să-mi fac damblaua.

🏃🏽‍♀️ Brașov Semimaraton – Povestea cursei

Când am ajuns în Piața Unirii, lucrurile erau deja în toi, dar dintr-un motiv neștiut, mă simțeam destul de stingheră. Noroc că eram cu Raluca și Cristi, Raluca fiind echipa noastră de suport – mare lucru să ne lăsăm la ea pufoaicele atât de necesare 🙏

Apoi am plecat să fac alergarea de încălzire, cât să nu-mi intre frigul în oase, am luat primul gel. Mă așteptam să văd mai multă lume cunoscută, dar parcă mai nimeni nu se apropia de zona scenei (sic!). Cert e că mi-a lipsit socializarea de pe vremuri, dar evoluția trainrunning-ului înseamnă și o lărgire a cercului de alergători, o răspândire pe la multe curse, naționale și internaționale, un calendar competițional (nu se mai vede toată lumea cu toată lumea de la o cursă la alta – aceea chiar a fost o perioadă idilică!).

M-am așezat și eu cam la doi metri după poarta de start și pe când schimbam două vorbe cu Adrian S., nici n-am băgat de seamă că poarta gonflabilă s-a mutat pe direcția străzii ce urcă spre Pietrele lui Solomon. Masa de oameni s-a mutat și ea, dar într-un mod ciudat, cert e că am rămas cumva pe loc deși am încercat să avansez însă era prea compact zidul de oameni.

Și iată-mă la peste zece metri de poartă, din prima treime… în ultima! Mi-am zis că va fi destul de multă porțiune stradală în care să avansez, prima poteca fiind după 9km, din Poiană. Doar că…

S-a dat startul și am pornit. Nu știam ce zi voi avea, dar nu-mi păsa, măcar nu mă luase burta după primul gel – un semn bun! De obicei plec prea tare, dar acum erau foarte mulți alergători lenți în fața mea și trebuia să-i ocolesc fără să dau peste ei. O să-mi asum greșeala că n-am dat din coate să mă poziționez fruntaș sau de ce mă apucă uneori modestia și nu mă așez direct în rândurile doi-trei 🙂

Pe străzile din Schei a început transa, amintirile și dorul de aceste locuri acaparându-mă cu totul. E drept că nici ochii nu se adaptaseră cu totul la lentile de contact și îmi era greu când schimbam privirea din departe în aproape, mai ales în mișcare fiind, chestie enervantă dacă vreau să disting ceva anume.

Nici nu mi-a dat seama când am ajuns la Pietrele lui Solomon, dar încă depășeam oameni care o dăduseră la pas. Asta e, iar de aici chiar trebuia să intru într-un ritm mai serios. Și am apăsat cumva pedala, urmând să o mai apăs o dată, însă apoi am realizat că am o viteză confortabilă cu care pot ajunge până sus la carieră, fără să merg (ca pe vremuri). Și nu mi-am dorit mai mult.

O dată cu forestierul a început și zăpada, la început sub formă topită, gheață și apă șiroind, simțindu-mi picioarele foarte reci, chestie care la mine duce rapid la crampe musculare la tălpi, degete… Fie ce-o fi, orice gând de acest fel venea și pleca.

Alergam alături de mulți alții, cu rare excepții nerecunoscând pe nimeni, auzeam ca prin vis unele discuții („aleargă doar pe vârfuri, ține-te după mine!”), dar ce mă impresiona erau pașii noștri la unison, șirul lung de oameni ce însuflețea pădurea încremenită de episodul hibernal. Pe măsură ce străbăteam ceața, experiența devenea tot mai intimă și mai profundă, doar voluntarii cei tineri de la intersecții ne aminteau că suntem parte dintr-un soi de spectacol.

Nu știu ce au gândit sau simțit restul, cât de înverșunat sau de zen era fiecare, dar eu îmi găsisem un ritm cu care mă vedeam capabilă de ajuns la capătul lumii și chiar dacă, pentru a-l păstra, treceam de pe o urmă de mașină pe cealaltă prin zăpada mare, nu mă simțeam înfrânată, ci dimpotrivă, mă energiza.

O vreme am alergat după o fată, dar asta doar pentru că avea constanță față de băieții din jur. Îmi aminteam foarte bine traseul și am fost rezervată acolo unde alteori aș fi accelerat. Am luat al doilea gel cam pe la 45 de minute de la start, cu înghițituri mici, dorindu-mi să nu bage stomacul de seamă că îi furnizez ceva nou. (ce nu știam eu atunci e că un singur ceai de mentă m-a „liniștit” pentru trei zile).

Ajungerea în zona Poienii a fost anunțată de un moment inedit, muzică în mijlocul pădurii, dar și de voluntarii de la punctele de hidratare și de la intersecții. Eu, având apă, nu am oprit nicăieri, dar arăta îmbietor. Parcă nu-mi venea a crede că s-a terminat urcarea, că nu mi s-a urât de ea sau că nu m-a durut spatele. Am trecut pe lângă Omul de zăpadă și am intrat, în sfârșit, pe potecuță. Și de aici, aproape doar la vale!

Arăta… feeric! Telefonul era în buzunarul pantalonului sub fustă, fusta sub geacă, părea greu de scos în condițiile în care trebuia să fiu atentă să nu alunec. Îmi tot spuneam „ce poză faină ar fi aici!”, dar nu avea efect, ritmul mă absorbise, nu mă puteam rupe…

Din păcate, pe porțiunea care a urmat, superbă, credeți-mă, nu am nicio poză… În orice altă cursă am făcut poze, dar acum eram prea prinsă în transa mea, în bucuria pură de a alerga fără presiune, dar cu dedicație și am primit… pedeapsa karmică (sic!). Înțeleg că n-a fost ușor pentru fotografi să stea vreo trei ore în frig și ceață, chiar nu am resentimente, sunt mii de poze și mulți alergători au câte cinci-șase – pur și simplu așa a fost să fie.

Dar eu nu voi uita porțiunea aceea cu pădurea încărcată de zăpadă (și am văzut multe de când alerg pe munte!), cum deși trecuseră minim o sută înaintea mea, poteca nu se lărgise, de parcă nimeni nu voise să o strice pășind alături…

Ce a urmat, a fost pur și simplu esența trailrunning: 🏃🏽‍♀️ alergare ❤️ poteci. Am depășit, am fost depășită, nu conta, tot ce simțeam era corpul meu care trăgea la una cu mine, zburam unde puteam, eram precaută unde aluneca, dar ceva mă făcea să zvâcnesc acolo unde altădată aș fi încetinit. De obicei, așa liberă mă simt în afara curselor, când dau drumul la picioare fără nicio miză, doar… de bucurie 🙂

(Organizatorii au montat funii în vreo două locuri unde chiar era nevoie, iar din punct de vedere al marcajului, totul a fost impecabil, eficient, fără să încarce natura).

Să ajung la La Băncuță a fost adevărata întoarcere Acasă. Nu doar că poteca până în Poiana Stechil e una dintre cele mai iubite pentru toată lumea, dar mai mult, îmi aduceam aminte copacii, rădăcinile, curbele, totul. Pe unde am alergat, drumețit, purtat-o pe Miruna nenăscută sau bebelușă, pe unde am pozat flori, auzit ursul, povestit cu prietenele.

Nu aveam idee de restul concurentelor, ce fete bune mai sunt și cam pe unde în cursă, iar amestecul cu cei de la cros a anulat de tot această „grijă”.

Din Poiana Stechil ne-am separat de cros, dar tot eram mulți alergători pe potecă, căci Semi-ul chiar e alergabil, acum am trăit și eu asta. Partea „proastă” e că zăpada urma să se termine și să înceapă… nămolul. Ori de acesta chiar mă temeam.

Din fericire, nu a fost atât de mult nămol și de alunecos cum mă așteptam, și asta va fi valabil până la finiș, asta pentru că am amintiri mult mai „greu” de ținut pe picioare. Cu toate astea, nu am alergat pe cât de tare o făceam pe vremuri.

Am scos al treilea gel și l-am luat cu înghițituri mici când porțiunile erau cât de cât plate. Am terminat și lichidele și am realizat că mi-ar fi mai trebuit. În gambe s-a strecurat senzația aceea pre-cârcei și abia coboram spre Șaua Tâmpei. Cam devreme și asta m-a mâhnit puțin. Mersese totul perfect, perfect pentru mine.

Din Șa, forestierul e nemilos pentru picioare, iar de când e tasat mi se pare și mai dur – alergam și mă gândeam că mi l-aș fi dorit ca pe vremuri, cu pietre, șanțuri, unde alergătorul caută trasa cea mai eficientă, nu doar aruncă picioarele… O fată înaltă m-a depășit, avea o viteză net superioară și probabil niște genunchi mai tineri 🙂

Iar dacă am scăpat de coborârea asta cu bine, mă aștepta Platul din Răcădău, un drumeag tare fain și iubit, dar în curse poate deveni dramatic. Cine mai poate accelera aici, câștigă poziții. Doar că uneori energia mea preferă o urcare în locul platului. Nu m-a demoralizat nici pace-ul arătat de ceas, atât de modest era… iar gambele nu scăpaseră de furnicături.

M-am ținut însă de fata înaltă, pe urcarea de după Treptele lui Gabony am ajuns-o, pe coborâre s-a dus iar și tot așa. Dar să ocolesc Tâmpa, să revăd poteca (că nu apucasem în ziua precedentă petrecută în tren), era așa de plăcut că alunga îngrijorarea provocată de cârcei: să mă blochez încă de pe aici, la un kilometru de finiș, ar fi prea de tot! Terenul alunecos însă nu ajută să uiți de crampe…

Apoi am văzut-o pe Ramona, și are fata asta o energie pozitivă, încât îți cresc aripi! Mi-e așa de drag să mă revăd cu unii oameni încât realizez cât de rar o să tot am parte de asta trăind departe…

Revenind la cursă și la ultimele două mici urcări, mă tot întrebam de ce nu am luat pastila de săruri pe care o aveam după mine, că nu mai aveam apă nu era o scuză, dar pur și simplu, uneori deciziile bune sunt ignorate… Nu era nici acolo târziu, dar ca și atunci când n-am scos telefonul să fac poze, am rămas impasibilă, doar alergam mai departe de parcă era singura opțiune. Câteodată nu-i bună prea multă concentrare!

La prima troiță, un grup de elevi ne încurajau. Tare faină întâlnirea, am bătut palma cu ei la rând ca nu puteam să ignor toate mâinile întinse, deși o ajunsesem pe fata înaltă și știam că pot urca mai repede. Nu e ca și cum aveam habar ce loc, ce timp, ce categorie, înainte știam majoritatea fetelor, acum necunoscutul a cam eliminat competitivitatea.

Cu gambele tot mai blocate (dar cumva mulțumită că nu am pățit asta la coapse, că îmi prinde și articulația șoldurilor și trebuie să mă opresc de tot), am continuat să „supraviețuiesc”, fix cum m-a întrebat Andrei Ț. ce fac. Puteam să jur că mă vor lovi din plin cârcei pe nămolul de la Troiță. Însă, ca să vezi, pașii mici și lăsatul puțin mai moale, m-a salvat.

Însă revenirea la asfalt și un set de trepte a produs inevitabilul: ce era între genunchi și glezne nu mai putea fi folosit. Pe piatra cubică, pe străduțe la vale, am dus chinul cum numai eu știu (și nu doresc nimănui!) prin pași adăugați, țopăind, aruncându-mă de pe o talpă pe alta. Și a fost păcat să nu mai am ochi pentru peisaj și oameni, dar trebuia să rămân foarte atentă la fiecare pas…

Tot ce voiam era un finiș pe două picioare, mă luptam să alung grimasa durerii de pe chip pentru că reflecta, pe nedrept, doar o mică parte din ce au însemnat cele aproape două ore. Chiar înainte de poartă m-a depășit o fată în portocaliu și pantaloni scurți. I-a luat ceva!, am gândit, zâmbind eliberator.

N-am dus o luptă, cu mine sau cu altcineva – fiind probabil singura mea cursă acasă de anul acesta, sunt o prezență efemeră în concurența feminină românească, deși pentru cele peste 40 mă bucur în mod special (sic!), dar s-a simțit ca o victorie. Că încă înving trecerea timpului fiind eu însămi.

Până să mă dezmeticesc, o voluntară mi-a pus medalia de gât, iar Raluca a apărut zâmbitoare. Cursa se terminase, ieșeam din transă și mă întrebam, la cald, dacă am făcut bine. De obicei, fix atunci sinceritatea e cam brutală, dar de data asta eram pur și simplu mulțumită de tot și toate. Repede mai uită omul!

Am continuat să mă mișc pe acolo până a venit și Cristi – foarte bine de altfel, sunt mândră de el!, deși a adunat ceva mai mult nămol pe post de amintire. Ne-am răsfățat cu câte ceva oferit de organizatori și am plecat spre casă unde Mike și copiii ne așteptau cu paste calde.

Mă resimțeam destul de tare în mușchi și articulații („împușcată”, nu alta!), că așa e când alergi încontinuu (eu nefiind neapărat obișnuită cu efortul susținut), experiență de care cumva eu, alergătoarea flower-power, mai am nevoie din când în când. Vederea clasamentului a întârit mulțumirea de după finiș: încă stau bine!

*

M-am reîntors la premiere de una singură și am revenit destul de repede acasă, cu ajutorul lui Ingrid, la a doua mea familie, prietenii. Dar n-am fost singură, în Brașov nu sunt niciodată. M-am revăzut cu cunoscuți (mulțumesc Roxana pentru poze) și am avut parte de socializarea care îmi lipsește atât de mult… Nu că mi-ar fi ajuns.

*

După două săptămâni, în care nu doar am revenit în Elveția, dar am și resimțit ca de fiecare dată epuizarea, gândul la „cursă” îmi aduce în minte toată porțiunea cu zăpadă – un capriciu de primăvară ce s-a dovedit pe sufletul meu – o retrăiesc când și când aproape integral, apoi îmbrățișările și grija prietenilor, îmbrățișările Ramonei, Florinelei sau a lui Enyko, îmi amintesc chipuri și gesturi, dar mai presus de toate, rămâne Regăsirea. Dacă peisajul uman se mai schimbă, celălalt mi-a reconfirmat că îi aparțin. Iar cursele, fiind mai intense de felul lor, când sunt acasă, pun i-ul în inimă.