Bucegi în familie – Omu și Doamnele

Drumeția e prima și marea dragoste când vine vorba de munte, alergarea și florile au venit după, în mod firesc, fiind mereu preocupată de a vedea mai mult și de a ști ce văd. Chiar și atunci când urc la Omu în plin sezon turistic în Bucegi, eu aleg să văd muntele și nu-mi doresc să am potecile doar pentru mine, o exclusivitate cât se poate de egoistă când vine vorba de trasee clasice, foarte cunoscute. Oamenii de munte sunt egoiști în marea lor parte, pasiunea aceasta cere mereu mai mult și dacă se poate doar să primești, dar foarte rar să împarți și/sau împărtășești (vorbesc de oameni de munte, nu de turiștii care fac două drumeții pe an, una la Omu și alta pe Moldoveanu). Poate tocmai de aceea, am parte de poteci frumoase și cu puțină lume sau chiar deloc, cum a fost și în drumeția de față.

Duminică, 18 iulie 2021, Munții Bucegi
Drumeți: Claudia și frații Andrei și Ștefan
Traseu: Peștera – cruce albastră – Babele – bandă galbenă – Vârful Omu (2507m) – bandă roșie – Culmea Doamnele – punct roșu – Peștera.

Date: 17km, 950m+, 6h30m.
Info: Urcarea spre Babele are vreo 3.2km, este susținută, dar nu ar trebui să ia mai mult de două ore. Până la Vârful Omu este zonă de platou, 5.5.km, maxim trei ore, cu potecă lată ca un drum, excepție făcând zona finală pe sub Cerdac unde poteca e îngustă și uneori puțin cam expusă.

De la Omu sunt mai multe trasee care coboară, astfel că atenție mare la indicatoare și marcaje, consultați neapărat o hartă/aplicație dacă e ceață. Poteca spre Bătrâna ocolește vârful Bucura (Vârful Ocolit) și se menține deasupra Văii Ialomiței/Obârșiei până întâlnește muchia/culmea Doamnele. Ramificația se face însă mult mai jos, unde este prezent și un indicator cu 2h30min până la Peștera pe punct roșu. Stâlpii de marcaj sunt cam rari, deși poteca se conturează destul de bine prin iarbă, dar eu consider că e necesar să aveți o vizibilitate bună.
În prima parte se merge pe un fel de platou, dar diferența de nivel se va recupera brusc pe coborârea finală care e destul de dificilă fiind abruptă printr-o pajiște înaltă (și foarte, foarte frumoasă!). Traseul se termină prin traversarea unei zone pastorale cu vaci sau cai și cu trecerea punții peste Ialomița, intersectându-se cu traseele de pe Valea Ialomiței (stânga) și Valea Doamnelor (dreapta).

Un pic de atenție la vipere, am zărit un pui la capătul de jos al Culmii Doamnele.

---

Rânduri de ținut minte, pozele după

Secretul, grație organizării de fier a lui Andrei, a fost să pornim la ora 8 de la Peștera. Se anunța o zi mohorâtă cu ceva precipitații după-amiază astfel că pe urcare nu am văzut mare lucru, doar ne-am încălzit încercând să alungăm câinele ce voia cu tot dinadinsul să ne însoțească. El și vacile care au traversat poteca au fost singurele ființe, în afară de noi, până sus la zona numită generic „Babele”, dar care include pe lângă celebrele pietre și cabana și stația telecabinei.

Nu am urcat susținut, dar am încercat să menținem un ritm constant, Ștefan fiind la început cu drumețiile, iar eu după maratonul alergat sâmbătă în Postăvaru.

De la Babele a început să fie ceva mai multă animație, iar la Sfinx ne-am trăit clipa de a face câte o poză. Ca aproape de fiecare dată, întâlnirea mea cu Sfinxul e cât se poate de misterioasă, ceața învăluindu-ne ca să nu vadă lumea cum urcă energiile în cer din tunelurile care iată, nici după 43 de ture în acești munți, nu mi s-au arătat… Of. Între noi fie vorba, mie îmi plac toate pietrele, cu ochi sau fără ochi.

Pe porțiunea spre Omu am atâtea amintiri din atâtea treceri, încât mersul lejer permite gândurilor să umble creanga. Floricele de tot felul m-au oprit la pozatul lor a mia oară, ca apoi să sprintez să-i prind din urmă pe frați. Vântul s-a întețit, iar jocul norilor cu soarele a devenit ca întotdeauna spectaculos peste crestele ce se tot ascund și din nou se arată. N-am cum să nu fiu impresionată și tocmai de aceea prezența altora pe potecă îmi e total indiferentă. Ca fapt divers, s-a mers civilizat, nu am remarcat vreun comportament de blamat chiar dacă mulțimea era pestriță.

Urcușul final spre Omu e „un deliciu” în felul lui, dar după urcările din concurs (pe Sulinar sau la Peștera de Lapte) sunt încă motivată să dovedesc orice pantă, chiar și cu picioarele grele. Facem poza regulamentară cu inscripția de lângă ușa cabanei – chiar așa, vârful e de fapt pietroiul, de ce nu o fi locul de pozat asociat cu el?!? – și ne căutăm un loc adăpostit de vânt ca să ne bucurăm de pachețelul de acasă… și de cola și napolitanele cumpărate de la altitudine (că se miră unii de ce ajunge cabanierul, controversat personaj, cu mașina la cabană).

Zăbovim destul de mult cu prânzul și vremea se îmbunează considerabil. Nu e cazul să avem probleme de orientare, dar ne tot aducem aminte de diverse pățanii pe ceață densă – motiv pentru care stâlpii sunt montați atât de des pe platou, nu e un exces, e o necesitate. Spre Bătrâna nu coboară nimeni, traseul de pe Valea Ialomiței/Obârșiei fiind mult mai frecventat.

Eram destul de curioasă să văd cum e traseul pe Culmea Doamnele, fiind prima dată și pentru mine. Dacă vizual curiozitatea și încântarea erau firești, tălpile îmi erau de-a dreptul fericite de poteca moale pe sol nisipos sau iarbă. Au mai fost și pentru noi câteva tufe de rododendron înflorit, chiar și poțiuni de versant roz  unde zăpada se topise de curând și natura se grăbea să recupereze.

Pe lângă priveliște și faptul că nu e mai nimeni – noi nu am întâlnit-, traseul devine spectaculos când poteca se apropie de abruptul spre Valea Ialomiței. Dacă de pe vale se văd niște pereți cu jnepeni, de sus e o înșiruire de vâlceluri înguste, amețitoare, tobogane de iarbă, pe care florile de colț și caprele negre viețuiesc liniște. Am realizat cât de fericită sunt că există astfel de colțuri în Bucegi unde nici măcar alpiniștii nu calcă, locuri doar ale muntelui, neîntinate.

Și pentru că poteca e destul de plată, mă tot întrebam unde se pierde totuși diferența de nivel. Spre capătul muchiei stâncăriile se înmulțesc și începem să șerpuim printre ele. Pentru genunchi e mai bine de urcat această porțiune. Iarba din porțiunea de platou e înlocuită de milioane de flori, un răsfăț cu parfumuri și culori. Întâlnim o familie ce urcase puțin și acum se întorcea, fiind și cu copiii, iar marcajul neobservându-se prea clar, au preferat să nu continue pe falsul „platou”.

Unde se termină stâncile începe zona păstorită, iar trecerea de la ierburi înalte la „gazon” vine la pachet cu o potecă mai abruptă și mai alunecoasă. Chiar dacă instinctul îți zice să cobori drept, e mai bine să urmezi stâlpii și serpentinele, cele care sunt, ale potecii. Pe aici îi spuneam lui Ștefan că am văzut poze cu vipere în Bucegi și, la câteva minute după, am zărit cu Andrei un pui ce șerpuia agitat căutând gaura în care a și dispărut. Sunt o cobitoare, ce să mai.

Trecem pe puntea construită de colegii mei de la PSS în colaborare cu salvamontul acum vreo patru ani, într-un team building, moment la care am lipsit fiind acasă cu bebelușul Miruna. Ultimul kilometru e de retragere spre „parcarea” de la telecabina Peștera, unde reîntâlnirea cu oamenii ne amintește că e totuși o zi de duminică în Bucegi. Ne premiem cu apă rece și înghețate și pornim la drum spre casă după o drumeție neașteptat de frumoasă. Poate un pic grea pe moment pentru Ștefan, dar cum are potențial și-a revenit foarte repede și peste o săptămână a fost din nou pe munte 😉

Mulțumim bunica pentru timpul petrecut cu Miruna, că altfel nu aveam ce povesti 😍