Făgăraș Rocks! Trăirile „primei fete” la Brătila SkyRace

Iubește muntele și picioarele vor alerga singure.

Foto: Silvia Bobariu. La Refugiul Scoarța.

Acest concurs a fost mai mult o tură (ultra) rapidă decât o competiție de alergare, de aceea titlul nu e deloc exagerat în cazul meu. M-am înscris anume pentru traseu căci nu am mai fost la est de Urlea și abia așteptam să revăd Făgărașii, munții ce mă impresionează cel mai puternic din Carpați.

În afara primilor doisprezece kilometri și a ultimilor patru pe care i-am alergat mâncând pământul, restul traseului este despre omul-furnică pe muntele cel mare, despre locuri mai puțin văzute și umblate – mi-au plăcut la nebunie urcările pe hățașuri de pădurari și ciobani, cu muchii lungi peste care doar norii se revarsă în liniște urcând din căldările adânci jupuite de zăpezi, e despre peisaje și trăiri pentru care e musai să-ți faci timp, să ridici capul din iarbă, să zâmbești larg și să întinzi brațele răcorindu-te în vânt.

Pe când entuziasmul neașteptatului loc unu pălește, acest colț de Făgăraș pe care nu-l mai văzusem îmi acaparează tot mai mult amintirile pentru că efort am mai făcut și altădată, efortul se uită, dar frumusețea muntelui, cel puțin pentru mine, e unică și irepetabilă, e un privilegiu să am parte de ea, chit că se întâmplă să fiu într-o cursă.

7 august 2021, Valea Berivoi – Munții Făgăraș
Evenimentul: ediția a II-a a Făgăraș Rocks! cu cinci curse:

72km – Dara Dara Ultra SkyRace 16,
48.6km – Brătila SkyRace 6 (șase vârfuri peste 2200m),
37km – Hermeneasca,
21km – Berivoi,
12km – Chemarea Muntelui.

Isprava mea: cursa Brătila SkyRace 6 (49km, 3400m+) cu timpul de 8h33min.
Locul 1 open feminin din 12 fete care au luat startul, locul 14 general din cei 65 de alergători, la băieți câștigând Valentin Toma cu timpul 6h04min – uau! Top 5 fete:

Claudia Gican 08:33:39
Diana Surubaru 08:49:04
Mihai Simona 09:27:13
Roxana Serban 09:29:47
Ibadula Aifer 09:36:54

La cursa și mai lungă – cea la care nu aș avea încă curajul să mă înham – Dara Ultra SkyRace 16 (72km cu 4850m+) au câștigat Corneliu Buliga (10h25min) și Ștefania Buzincu (13h27min).


Un concurs în Făgăraș e prin definiție dur, sălbatic, tehnic și impune semi-autonomie și orientare.

Sunt multe momente când ești departe de orice, nu există drumuri de acces, punctele de alimentare nu sunt după colț așa cum în alte masive relieful permite și alergătorii s-au (cam prea) obișnuit. Vremea se poate schimba radical, te poți rătăci dacă vântul zboară stegulețele portocalii înfipte de organizatori, o accidentare ar presupune multe ore de așteptat ajutor etc.

Fără experiență bogată în drumeții de anduranță, de preferat în Făgăraș, în curse de ultra, traseul de la Brătila (chiar și cel de la Hermeneasca) poate să ți se pară inuman de greu și cumva departe de termenul „alergare”.

E genul de cursă pentru care voi încerca în povestirea mea să las lirismul deoparte și să prezint cu bune și rele ce înseamnă să ajungi cu bine la finiș și să te bucuri aproape integral de fiecare moment.

Un traseu marca Făgăraș Rocks! pe o hartă de la muntii-nostri.ro. Cu steluțe albastre sunt punctele de alimentare/hidratare.

Timpi, distanțe și elevații aproximative însumând 48.6km și 3400m+ în 8h33min.

Segment Lungime Timp Elevație
🔼 Start (666m) – Valea Dejani (864m) 12km 1h15min 200m+
🔼 Valea Dejani – Muchia Scărișoara – Vf. Fața Unsă (2200m) 10km 2h25min 1600m+
🔽 Fața Unsă – creastă – Refugiul Brătila (2100m) 2.5km 20min 100m-
🔽 Refugiul Brătila – Valea Dejani / Poiana Gropile (1280m) 6km 50min 900m-
🔼 Poiana Gropile – Muchia Babei – Vf. Pietrele Popii (2229m) 5km 1h25min 900m+
🔽🔼 Vf. Pietrele Popii – Refugiul Scoarța (1960m) 7km 1h10min 300m±
🔽 Refugiul Scoarța – Sosire (666m) 8.5km 1h10min 1300m-

Ce am făcut bine:

👍🏼 Mi-am cumpărat în săptămâna de dinainte încălțările cu care m-am simțit cel mai bine – o cheltuială în plus, dar sunt 48 de kilometri în care trebuia să am grijă de picioarele mele și așa neantrenate pentru distanța și diferența de nivel de la Brătila.

Nu mi-a plăcut culoarea lor? M-am asortat la ei 😀

👍🏼 Cu șase zile înainte mi-am scos ciobul din picior – a fost minunat să pot călca din nou pe toată talpa, dar ce eliberare psihică!

👍🏼 M-am echipat fix ca la Brașov Marathon pentru că un echipament testat și care funcționează e un avantaj. Probabil voi mai folosi acest setup până se rupe sau îl voi reinventa (peste colanți am aplicat eu fusta și buzunare laterale – foarte utile, nu știu de ce producătorii nu le pun…).

👍🏼 Am pornit cu două flask-uri de 0.5l pline cu apă respectiv izotonic și nu a existat niciun moment în care să am mai puțin de 200-300ml. Am băut alternativ stânga-dreapta ca să echilibrez vesta de alergare.

👍🏼 Am pus mai multe geluri și pastile de săruri decât aveam nevoie – pentru mine în caz de urgență sau pentru alți colegi din cursă.

👍🏼 Am folosit bețele cap-coadă ajungând la un nivel de eficiență care și pe mine m-a surprins (poate se interzice tehnica mea :P) și care se reflectă în cum mă simt după cursă: febră musculară inexistentă, senzația de greutate din brațe și omoplați e aceeași cu cea din cvadricepși – uniform distribuită.

👍🏼 Pentru că la Brașov Marathon simțeam nevoia să fredonez ceva când mă luau cârceii, iar în minte rulau doar cântece pentru copii, am împrumutat căștile lui Andrei (unele care se pun lângă ureche și nu perturbă auzul ambiental). Au fost foarte utile și pe forestier – în general nu ascult muzică nici acasă astfel că melodiile m-au distras destul de mult, m-au făcut să dansez, să fluier, să mă gândesc la versuri 😀

👍🏼 Am rămas fidelă singurei strategii pe care am aplicat-o vreodată și cu care sunt familiară: pornesc tare și încerc să mențin avansul (înainte să mă tai apar oricum cârceii la coapse sau gambe și fac pauze forțate în care sunt depășită etc.). M-am bazat pe urcările susținute și lungi, pe coborârile tehnice.

Ce am greșit și am avut noroc de data asta:

👎🏽 Nu mi-am pus track-ul gps pe telefon, nu mi-am făcut o schiță cu harta – am tot amânat… Dacă venea o ceață densă pe culmile nemarcate pe care s-a urcat, sigur regretam.

👎🏽 Mi-am uitat acasă mini gustările cu măsline verzi și cașcaval în lipie. Din fericire am putut funcționa toată ziua cu un croissant mâncat la cinci dimineața, cinci geluri și două jumătăți de castravete murat de la punctul de alimentare de la Refugiul Scoarța (am avut și un baton, dar nu mi-a plăcut neam!).

👎🏽 Am setat ceasul pe hiking și semnalul gps „good” nu „best” ca să-mi ajungă bateria toată cursa. Ceasul a luat-o razna încă de pe prima urcare când la fiecare două-trei minute mai adăuga un kilometru. La final aveam 77km și 5000m+ (mvaaai!)

👎🏽 Aproape întotdeauna am emoții mari înainte de concursuri (care mă consumă efectiv…) astfel că în serile dinainte am preferat să scriu un jurnal de munte (vezi postarea anterioară din Bucegi). A fost bine pentru emoții, dar nu am putut asimila și pregăti informațiile despre traseu. În timpul cursei memoria e alterată proporțional cu oboseala.


Povestea cursei

Plec împreună cu Paula spre „campusul alergării” pe care l-au pregătit organizatorii împreună cu ATEC Berivoi. E cinci dimineața și mă simt moderat de emoționată. Spre deosebire de Brașov Marathon sunt chiar calmă, condusul oricum îmi acaparează atenția, iar cele câteva ratări de intersecții condimentează începutul de zi.

Parchez de cum intru în marea zonă amenajată și descoperim că avem ceva de mers până în zona ridicării kit-ului, aceeași cu Start/Sosire. E taman bine, nu mai facem altă încălzire înaintea curselor, e suficient un dute-vino între punctul principal al evenimentului și mașină.

Zona de start, zorii zilei, un calm aparent pe chipul meu și o coafură… așezată. Foto: Paula

Paula aleargă și ea la Hermeneasca și va avea startul la o jumătate de oră după mine. Cădem de acord că ne place mult decorul locului, spațios și îngrijit, semnalizat cum trebuie, cu locuri de campare și stat la umbră, terasă etc., motive bune să ne întoarcem repede la bază. Pe lângă un posibil podium (sic!).

Traversarea Valea Berivoi – Valea Dejani sau începutul nebuniei

Startul mă eliberează de neastâmpăr și luam calea forestierelor. Suntem la marginea pădurii și mă izbește un aspect la care nu mă gândisem, la coborâre va fi simplu de știut cât mai e: până se termină pădurea. Se aleargă potrivit de tare și mai schimb o vorbă cu Lucian sau cu Diana. Apoi mă apucă hărnicia și cresc ritmul. Așa îmi vine, deși până și strategia mea clasică „plecat tare din prima” e cam timpurie.

Fiind ușoară urcare mă ajut de bețe ca un păianjen și chestia asta mi se pare eficientă astfel că încep să o perfecționez. Se creează un ritm pe care îl conserv, dau drumul la muzică și asta e: mă simt perfect, carpe diem, cui îi pasă că mai sunt patruzeci și mulți kilometri?!?

Urmez benzile verzi acolo unde există, în rest pe cele alb cu roșu. Cu toate astea mă opresc acolo unde nu sunt sigură, traversarea pădurilor pe la poale de munte în combinație cu drumuri de taf e nebunie curată!

Îmi place să-mi văd umbra când alerg.

Depășesc o fată și mă înființez la conducerea cursei feminine. Se simte bine, îmi spun, cât s-o simți să fie primit!

Mă doare în dreapta și nu-mi pasă pentru că nu urmează coborâri unde să mă afecteze zdruncinăturile și să trebuiască să mă opresc. Mă doare și o să treacă la câtă urcare avem până pe creasta ce nici măcar nu se vede! Mențin ritmul și am rare momente când reevaluez situația. Ce e sigur e că sunt tare nerăbdătoare să ajung sus în golul alpin și că tura o să-mi iasă, că o să văd muchii și vârfuri și căldări noi, că e ziua muntelui.

N-aș putea spune fiecare stânga-dreapta făcut, dar benzile și voluntarii sunt prezenți pe unde trebuie și nu bâjbâi – încerc să nu mă țin mecanic de alergătorul din față, dacă ratează?!? Se face kilometrul doisprezece și realizez că nu am luat niciun gel. Planul era să iau unul la fiecare cinci kilometri. Îl iau pe primul și iau și o pastilă de săruri – arma împotriva cârceilor. Pe acestea le-am socotit la fiecare oră, minim trei, maxim șase pe durata cursei. Nici nu mi-a luat mult să-mi încalc schema…

În punctul de alimentare de la kilometrul doisprezece și ceva mă reped la un pahar cu cola (apă încă am) și dau să plec înainte. Un concurent mă atenționează: nu-i bine! Așa e, nu e bine, se traversează brusc apa, în dreapta, iar benzile alb cu roșu par să urce în pădure. Pe bune?!? Urc și beau, urc și beau. Cola drege durerea din dreapta, mă face să dau aerul afară, dacă înțelegeți. Termin licoarea magică, pliez paharul și îl bag în buzunar pentru a-l refolosi mai târziu.

Sunt „prima fată” și urcarea pare monstruoasă, deci am șanse să-mi măresc avansul.

Prind aripi că aș putea fi prima care ajunge pe creastă

Urcarea e fix pe o muchie, pe „marcajul” forestier bandă roșie simplă. Ahaa! Deci organizatorii au un pădurar în echipă, altfel nu știu cum au dibuit începutul fix acolo la pârâu. „Poteca” se vede că e curățată, dar fără benzi e un fel de slalom vertical printre copaci pe un fel de mini serpentine. Uneori aș putea să dau un nasul de jos, așa e de abruptă și îmi place la nebunie. Mă depășește un grup de băieți și rămân la „trenă”, cu ochii după orhidee verzi – taine ascunse ale pădurii.

Pe-aici ceasul se dereglează și la fiecare două-trei minute aud bip-bip și kilometrajul crește. Mă gândesc că e ceva de moment, dar el nu și nu, până ieșim în drumul de taf am deja 30km. Ptiu!

Din drum se deschide priveliște spre creastă și briza mă răcorește instant. Mai e mult tare până departe, dar asta înseamnă mult de privit, kilometri întregi de privit. Mă invadează fericirea aia rânjită pe care o am pe munte, prietenii o știu, și prind aripi. În stânga sunt niște bidoane de apă pline, dar nu e nimeni lângă ele. Oricum nu aș opri pentru că încă mai am apă.

Băieții se depărtează, dar e doar o iluzie, șerpuim printr-o fostă exploatare forestieră și benzile alb-roșii se ascund printre florile roz, înalte, de Zburătoare. Încă o zonă de pădure și gata, trecem prin jnepeni și ne afundăm în afinișuri. Dinainte se întinde crescând o muchie lungă cu multe urcări. Nici nu mă așteptam la altceva, în Munții Făgăraș nu te întrebi niciodată cât mai e pentru că răspunsul e unul singur: mult!

Ritmul mai scade, îl mai cresc cu o afină. Iau un gel. Pe muchia vecină norii stau grămadă. Pe muchia noastră – Scărișoara – stegulețele portocalii semnalizează o potecă uneori vizibilă, alteori se cere inventată. Nu realizez când urcăm vârfurile menționate în descriere, sunt doar fireștile sus-jos pe care orice muchie făgărășană le are. Din unele fanioane a rămas doar sârma.

Muchia Scărișoara… de urcat până-n cer. Conform organizatorilor „matematic”, însă la final marcajul a fost pe o curbă de nivel la dreapta.

Frumusețe pură.

De unde venim și abia am început.

Un pic de ceață. Răcoarea ei însă e binevenită.

Refugiul Langa.

Întind brațele în vânt, îmi vine să chiui. Ceața urcă din căldarea din stânga și dispare pe linia muchiei. Realizez că pe ceață orientarea mea ar fi inexistentă. Băieții din jur au track-ul pentru că așa se face la ultra, se vine pregătit.

Mă uit la un moment dat de undeva de sus încercând să dibuiesc pe unde urcasem și alergătorii abia se văd, mici, mici – mă ajută culorile echipamentului să-i disting – iar sentimentul măreției acestor munți e copleșitor.

Totul e imens, la altă scară. În astă clipă știu că pot fi și eu prima, că sunt perfect adaptată la acest relief, că nu mi se pare nimic prea greu sau prea mult sau prea lung sau prea înclinat. Îmi comut gândul spre realista vorbă „cursa se termină la linia de finiș” pentru că mi se umplu ochii de lacrimi.

Kilometru 22 sau cârcelul realității

Mai avem puțin și urcăm și ultimul vârf când alergătorul de lângă mine îmi atrage atenția: nu e bine! Am greșit cu toții, fanioanele se lăsaseră pe dreapta, pe un soi de drum. Ori nu le-am văzut ori au lipsit / au fost smulse de vânt, dar înclin să cred că au lipsit pentru că doi alergători urcaseră aproape tot vârful. Tăiem panta spre traseul oficial și nu e deloc simplu printre smocurile de iarbă.

Câteva fanioane lipsă ne-au făcut să continuăm pe muchie, dar un coleg le-a observat, un altul mi-a spus că pe track apare să facem dreapta. Fanioanele erau imediat sub noi pe curba de nivel (cu portocaliu). Alergătorii încercuiți cu albastru au venit și ei.

Ne îndreptăm spre intersecția cu marcajul de creastă bandă roșie, oile pasc liniștite pe dreapta, câinii ne-au ignorat, pe cioban nu-l zăresc dar parcă îl aud. Iau avans față de băieți și pe o mică urcare mă lovește. Piciorul drept e prins în menghina crampei musculare totale, din șold până în talpă. Mă masez, scrâșnesc dinții, aștept. Sunt întrebată dacă am nevoie de ceva, dar tot ce vreau să știu e kilometrul la care suntem.

Oi, oi, oi.

22. Parcă 22 și ceva, nu-mi amintesc, dar răspunsul mă cutremură mai ceva ca un duș rece. Ceasul meu turbat îmi arată 30, eu sper să fie măcar un 24, dar realitatea e mult mai dură. Abia 22 și eu am primul cârcel care mă blochează. Cam până aici mi-a fost. Un șir lung se anunță. Trag aer în piept și repornesc. De-a doua, efectiv merg de-a latul, ca și cum aș face deplasări laterale. Fac asta metri buni până piciorul se relaxează. Dar eu nu mă mai relaxez…

La intersecția traseelor e un punct de control și un voluntar singuratic care îmi notează numărul. „Prima fată” nu mai sună la fel de bine. Privesc spre dreapta unde creasta cu renumitele vârfuri se pierde în nori și pâclă. Undeva acolo e Dara unde nu am ajuns nici anul acesta. Azi fac stânga.

Intrăm pe marcajul bandă roșie – de creastă și facem stânga. Potecuța e îngustă, departe de „bulevardele” din alte zone. În căldarea din stânga zăresc o mică „fereastră”

Poteca de creastă nu e așa de lată ca în zonele ei „bulevard”, aici dacă alerg îmi lovesc picioarele unul de altul. Mă întreb cum s-or descurca băieții. Alerg într-un ritm decent și îmi accept cumva soarta: probabil peste o jumătate de oră vine următorul cârcel. Sigur vine.

Nu știu când sau de ce, dar cu siguranță peisajul a avut un cuvânt de spus, mă scutur de starea păguboasă. Văd Refugiul din Curmătura Brătilei și gonesc la vale. Băiatul din fața mea pare să continue pe creastă, însă fanioanele fac stânga prin fața refugiului. Îl strig. Mă simt bine că întorc altcuiva serviciul făcut mie de alergătorul de pe Scărișoara. Privesc înapoi și nu mai vine nimeni. Poate totuși..

Curmătura Brătilei cu refugiul ei. Vom părăsi creasta și vom coborî în Căldarea Brătilei pe marcaj triunghi roșu.

Coborârea în fundul pământului prin vuiet de pâraie limpezi

Mai jos de refugiu sunt voluntarii cu apă. Alimentez flask-urile și privesc Căldarea Brătilei continuată de Valea Radului și de ce-o mai fi. Trebuie să fug!

Căldarea Brătilei. Acolo jos în dreapta pe firul văii trebuie să ajung doar pentru a urca din nou.

Cu puține alergări pe munte anul acesta, coborârile îmi sunt lipsite de orice tehnică sau spor. Nu-mi place cum mă mișc. În dreapta potecii ce șerpuiește în serpentine nisipoase, pârâul e tot mai mare și mai zgomotos. Fac poze dar nu reflectă realitatea nici pe-aproape. Apa lucește în soare ca un argint viu, fluid. Cobor pe fundul căldării și tot mai multe pâraie intersectează poteca. Mă spăl în toate. Îmi spăl fața, mâinile. Iau pastila de săruri.

Apele se-aud de peste tot, un concert de vuiete, clipoceli, susure cristaline. Picioarele croșetează peste pietre ochiuri pe față și pe dos dintr-un șal nevăzut. Întrerup seria cu un gel pe care îl iau motivată de abundența apei.

Mă apropii tot mai repede de pădure și întâlnesc primii drumeți ai zilei care-mi fac galerie: hai prima fată! Chiar așa, uitasem de aspectul ăsta. Păcatul mândriei vine cu plata imediat, după primii molizi ajung la o intersecție de ceva drumuri, cu o casă pe undeva acolo (probabil Cabana Radului) și cu un triunghi roșu ce se uită la mine de pe un trunchi din dreapta. Dar către unde? Drumul cotește brusc dreapta, însă apele sunt mari, nu sunt pietre pe care să treci. Nu văd bandă agățată, nu văd fanion înfipt. Măi să fie! Mă învârt cam nădăjduită: fir-ar! Dau câte un pau! pau! în speranța că voluntarii aflați în apropiere îmi vor răspunde. Vuietul e singurul răspuns.

Băiatul din spate nu mai vine, am nevoie de încă o pereche de ochi, de încă o părere. Încerc să nu-mi pierd răbdarea, văd un semn vechi ce pare că ar coborî drept, însă iarba înaltă nu e deloc umblată: sigur s-ar vedea urmele celor de dinaintea mea! Apare și colegul de cursă, ne învârtim câteva secunde și-mi arată continuarea: acolo în dreapta unde râul acoperea integral drumul, fix în spatele molidului e o punte. Să-mi dau una peste cap, nu alta! Ghinion și miopie la pătrat…

Concluzia? Unul stă cinci minute fără să se prindă de direcție, altuia îi sunt suficiente zece secunde.

Acum trebuie să alerg tare, să recuperez, dar mai ales, să nu ratez urcarea în dreapta. Nu mă pot abține să nu-i întreb pe bărbații aflați la grătar la o cabană dacă au mai trecut alergători pe acolo și confirmarea lor cu accent bahic mă convinge cât de cât că e bine. Nici o bandă legată totuși pe nicăieri, iar drumul coboară și iar coboară.

Când îl zăresc pe jandarm vorbind la stație „au trecut vreo 25” îmi imaginez că are legătură cu alergătura noastră și îmi arată punctul de control și alimentare: Poiana Gropile. Poteca bătută prin ștevie și urzici are la capăt cola și voia bună a voluntarilor. Refolosesc paharul purtat cu mine de la kilometru 12, scap de gunoaiele de prin buzunare după ce întreb dacă sunt cărate cu mașina și primesc confirmare.

Aș mai sta în loc, dar e timpul să o iau din nou la deal cu speranța că urcarea e la fel de dură ca prima: e singura mea șansă la cât am lălăit-o în ultima oră…

Punctul de alimentare la capătul poienii. Chiar în dreptul lui se trece apa și se intră în pădure.

A doua urcare nebună pe Culmea Babei până pe Vf. Pietrele Popii

Pe o punte improvizată din trunchiuri trec râul și urmez benzile, singurul marcaj, dublat totuși de ceva umblet. Poteca e de animale domestice, probabil un hățaș ce face legătura dintre stână și vale.

Repornesc muzica, cresc ritmul. Pădurea arată minunat, unde lumina răzbate ca raza prevestitoare în tablouri sunt vetre de iarbă și mușchi, două nuanțe distincte de verde, ambele intense. Atâția ani de mers pe munte și astfel de imagini nu se banalizează!

Fluier pe refrene, fredonez, îmi vine să dansez. Urc susținut, dar pulsul e rezonabil, e singurul pe care ceasul îl mai arată, sper eu, real. Kilometrajul e la 50 și nu-l opresc, vreau să văd până la cât ajunge și dacă strava va fi în stare de corectură (nu va fi!).

Patru măgari și un măgăruș însoțiți de stăpân și-un câine coboară pe „potecă”. N-au ei treabă cu benzile noastre, știu drumul.

Măgărușii. În dreapta e poza de la Paula, ea i-a întâlnit sus pe culme.

Vizualizez cum trec prima linia de finiș și dacă altădată mi-aș spune „vezi-ți de treabă!”, acum mă las purtată de fantezie. Dar poate chiar e posibil, de ce n-ar fi?!? Sau poate tocmai ăsta e secretul, să te lași să speri, să construiești victoria cu fiecare clipă în care crezi în tine. Băiatul din spate vrea să știe dacă sunt prima fată și îmi mărturisește că sunt/par foarte fresh. Așa mă și simt, proaspătă, neobosită.

Ieșim din pădure și după o zonă de arbuști și molizi tineri, prindem Muchia Babei. Încă un cârcel și e un moment bun de luat o pauză. Mă alimentez, îmi aplic spf pe față (da, aveam și de-ăsta la mine), fac poze, respir adânc, îmi apuc vârful piciorului și întind mușchiul. Plec.

Zările s-au deschis din nou și arată minunat totul. E atât de mare doar colțul acesta de Făgăraș, e un munte în munte. Urc când domol, când repezit, alerg destul de puțin pentru că simt că îmi consumă prea multă energie pentru cât de puțin avansez. Mersul hotărât mi se pare mai eficient.

Din nou se deschide priveliștea de care nu mă pot sătura. Muchia are urcări zdravene, dar și eu am încălzirea făcută 😀

Ca orice muchie care se respectă, nu e doar urcare sau doar coborâre, ci o sinusoidă lungă unde mentalul trebuie să fie mai puternic ca picioarele. Stau puțin de vorbă cu Ștefania de la cursa Hermeneasca, mă recunoaște după postarea despre Brașov Marathon. Chiar dacă are ceva probleme și se mișcă încet, o apreciez pentru seninătatea, lipsa de crispare cu care urcă muntele. E probabil ultima, dar atitudinea contează.

Se zărește vârful Pietrele Popii cu doi voluntari. O recunosc pe cea pe care tot așteptam să o văd pe traseu și știam sigur ca va fi undeva sus. Nu mi-o pot închipui altfel pe Lavinia Șulea, o femeie puternică, tare ca munții, ce mereu mă inspiră prin turele pe care le face. Ne bucurăm reciproc de revedere și încurajările ei sunt o sursă incredibilă de energie. Au adus apă până aici și îmi completez un flask.

Pe vârful Pietrele Popii. Foto: Lavinia Șulea.

Selfie de colecție by Lavinia Șulea.

Dacă ea spune că pot fi prima, o cred. Și nu o pot dezamăgi. Fug pe creastă ca apucata. Nu pot cuprinde cu ochii muchiile domoale ce se desfac spre răsărit, muntele parcă se lățește. Urmează să fac stânga și simt o părere de rău că urmează coborârea. Avea să-mi treacă repede.

Marea coborâre cu multe urcări

Când părăsesc banda roșie pentru a intra pe marcajul punct roșu ce duce spre Refugiul Scoarța, voluntarii de-acolo îmi reamintesc că sunt prima. Vorbisem deja cu Andrei la telefon, pentru că nu îmi răspundea la sms, și-mi urase „spor :* ”. Trebuia să spun cuiva că am trecut de kilometrul treizeci și sunt prima. Conduc și eu o cursă în viața asta și mă fâstâcesc toată. Mă așteptasem să-mi spună că sigur o să câștig și „dă-i bice! nu mai sta la telefon!”, dar mi-a zis „spor”. Măcar n-a pus presiune pe mine (sic!).

Dacă acasă se fac clătite și se spală vase (iar copilul nu se aude urlând pe fundal că deh, doar e cu tati), păi nu fac și eu un cârcel?!? Al treilea mai serios (și ultimul al cursei, e km 35). Mă dreg prin metodele obișnuite și continui urcarea cu mișcarea mea laterală, urc cu piciorul bun și pe-ăla rău îl târâi. Doamne, cred că aș putea patenta și treaba asta! Cum de nu m-am gândit altădată?!?

Îmi revin desigur și-mi amintesc că sunt la o cursă. Alerg ce alerg, fiecare coborâre e urmată de câte o contrapantă și le alerg și pe acelea. De privesc înapoi fac o poză cu Căldările Belia Mare și Belia mică, de privesc la răsărit fac altă poză: Piatra Craiului se arată în toată splendoarea. Am mai văzut așa doar din Iezer.

Muchia e acoperită de pâlcurile roz ale unei  plante numită ciudat Coacăză (Erica spiculifolia). O voluntară fotograf e așezată strategic aici și stau la poze. Adică sar la poze 🙂

Când alergi pe creastă și-ți mai arunci ochii într-o căldare 🙂 Se vede muchia pe care vom coborî la Refugiul Scoarța. E luungă și are urcări destule.

Panoramă cu Căldarea Belia Mare (cu inimioară) și Muchia dintre Belii

Panoramă spre est cu muchia pe care tocmai am coborât și creasta Pietrei Craiului

Refugiul Scoarța.

Photo-shooting cu Silvia Bobariu – mulțumesc!!!

Piatra Craiului. Foto: Paula.

La Refugiul Scoarța e animație și mă opresc. Dacă apa și izotonicul sunt pe alese, completez cu izotonic. La cât oi fi transpirat, să-mi ajut corpul cu câte ceva. De pe masa cu gustări remarc castraveții murați și fac nefăcuta: iau o jumătate. E atât de bun încât mai iau una și, grăbită de statutul  de „prima fată”, pornesc la vale. E incredibil cum se simt castraveții, până în stomac mă răcoresc și mă împrospătează. După gelurile dulci, acrul e revelația.

Și de la Refugiul Scoarța m-am năpustit spre finiș

Alerg la vale și pașii-mi sunt tot mai rapizi. La un moment s-a făcut un declic și picioarele „și-au dat drumul”, cum se spune în jargonul alergătorilor. Prima parte prin iarbă și pe pietre n-a mers prea grozav, mă încurcau diverse chestii. La prima umbră m-am oprit să fac ordine, să-mi bag șapca, să reglez un șiret etc. pentru că un minut pierdut astfel echivalează cu multe altele câștigate. Continui să mă hidratez.

Ultima coborâre, ultima poză: se vede cum șerpuiește poteca pe muchie până muchia dispare pe firul văii. Finișul este acolo unde se termină pădurea și începe câmpia. Aproape 9km de alergare, emoție și neașteptat de multă energie.

Intru în pădure și coborârea e mult mai înclinată ca cea din Căldarea Brătilei, mult mai tehnică, cu serpentine scurte și ruperi bruște de pantă. Energia mă rostogolește la vale, sunt ca într-un joc pe calculator, picioarele se mișcă mai repede ca privitul obstacolelor. Nu-mi dau seama dacă e adrenalină sau dorința de a ajunge la finiș. Nu mă tem că m-ar prinde cineva din urmă, nu acum și nu pe aici. Sar peste pietre și rădăcini, nu mă tem de cârcei, aterizez pe picioare sigure.

Ioana de la cursa Hermeneasca mă încurajează. Îmi spune că o motivez să alerge și ea și mă urmează o perioadă. Astfel de momente de apropiere umană mă ating până în miezul ființei.

De fiecare dată când îmi imaginez că voi ajunge prima, mi se umplu ochii de lacrimi: fuck! fuck! alung cu disperare stările astea! Psihicul joacă dur: dar știi că din clasa a patra ai fost mereu pe locul doi, nu?!? Mereu a lipsit ceva, asta e. Apa vuiește tot mai tare și se vede forestierul. Nu am crezut vreodată că o să mă bucur așa tare de vederea unui forestier…

Mă spăl pe față, trec palmele umede prin păr, iau un minut sau cât o fi fost de pauză, pornesc muzica. Cei patru kilometri de forestier nu mai sunt un test psihic, o agonie, ca pe vremuri, ci parte din traseu, din zi, iar eu nu refuz nimic azi. Nu simt nevoia să mă grăbesc, dar simt nevoia să alerg cât pot de tare, de bine, să mă bucur de ceea ce corpul încă poate face. Asta e cea mai mare victorie: să te simți bine în pielea ta!

Primii doi kilometri sunt ceva mai amorțiți, picioarele parcă nu au mai întins demult pasul atât de lung, dar ritmul e bun, e constant, nu simt nevoia de pauză. Nu mă pot baza pe kilometrii ceasului, dar pace-ul tot scade de la un șase minute pe kilometru la cinci și ceva, la sub cinci minute și mi-e tot mai greu să citesc ecranul.

De obicei, pe final am acea senzație că-mi intră tălpile în pământ, genunchii în gambe, corpul în șolduri, capul în umeri. Că mă îndes în propriul trup devenit tot mai greoi. Acum mă simt zveltă și ușoară și îmi vine să accelerez, iar eu nu știu să mă înfrânez. 3:50 minute pe kilometru arată ceasul și mă invadează o bucurie tâmpită și iresponsabilă. Nu încetinesc. Văd mănăstirea pe dreapta, habar nu am cât mai e.

Se-aude vocea în microfon, zbor spre ea depășind concurenți de la cursa scurtă, trec podul, alerg pe o pajiște, vocea e tot mai aproape, porțile se văd, aș putea să mai alerg un kilometru uitându-mă la ele, dar vocea spune „Șiii avem prima fată de la cursa Brătilaaa…”, trec de prima poartă, „Claaa-uu-dia Gican”, trec de a doua poartă, nu știu cum mă opresc, nu-mi simt fața, nu-mi simt corpul. Fac pași în loc spre nicăieri.

Medalia mi se pune de gât, privesc în jur și nu reușesc să văd nimic, mă îneacă plânsul, „ai reușit! ai reușit!” urlă vocea din pieptul meu, mă ascund în palme… o voluntară mă ia în brațe și mă ține secunde bune, cât am nevoie – n-o să uit niciodată cum s-a simțit îmbrățișarea care m-a eliberat, m-a liniștit, m-a readus printre oameni.

Emoția se domolește și minute mai târziu mă răsfăț cu pepene rece. Nu-mi trebuie altceva, e minunat pepenele după cursă! Mă aștept să mi se pună clasicii cârcei (ohooo! ce amintiri cu finișuri înțepenite am!), dar picioarele sunt ca după douăzeci de kilometri, abia încălzite. Articulații par ceva mai zdruncinate, însă nu cât să doară, ci mai degrabă parcă șoptesc „femeie, ai și tu o vârstă”.

Sosește și Diana la un sfert de oră după mine, nu știam care din fete este a doua, eram la fel de curioasă ca oricine, și mă bucur că este ea. Ca o alergătoare foarte bună de ultra, după multele podiumuri pe care a urcat, îmi înțelege bucuria primului open cu un altruism care mă impresionează.

Socializarea și premierea

Am spus în jurnalul de la Brașov Marathon: socializarea e a doua medalie de finisher. Fix așa e. Pe prima ți-o așază la gât organizatorii, cu a doua te răsfeți singur.

Petrec ore cu oameni asemeni mie. Povestim, rememorăm cursa, bem diverse. Mănânc abia pe seară puțin orez. Nu mi-e foame, nu intră nimic în afară de pepene. Mă spăl la mașină cu apa caldă din bidonul de 5l. Nu am nevoie de mai mult.

Paula e prima la categoria de vârstă pe podiumul de la Hermeneasca și a patra la general. În noaptea asta două premiante dorm în mașină (sic!) și mi se pare atât de firesc totul, lucrurile sunt simple, iar noi suntem happy.

În așteptarea premierii mele, mă apucă un cârcel stând pe scaun: așa mai merge! sunt tot eu, nu m-a răpit nimeni! 

Frigul serii, dublat de oboseala cursei care îmi cuprinde oasele și mușchii, mă împiedică să mă urc pe buturugă în tricoul Făgăraș Rocks care e tare fain. Încerc să-mi dau pufoaica jos dar tremur ca frunza. Mai am o singură mare teamă: un posibil cârcelul la urcatul pe podium.

Felicit fetele ce-mi sunt alături. Și buturuga mare tremură, rog o voluntară să-mi întindă mâna. Sunt sus, luminile mă orbesc, nu văd nimic în jur, știu că momentul e unic, dar finișul se pare că m-a consumat emotiv. În tabloul primit și pictat de Lavinia Șulea parcă sunt eu. Ce chestie! Zâmbesc larg, fericită, mulțumită. Clipa se încheie, cobor și mă întorc în mulțime.

Pe buturuga mare: primul meu loc unu open feminin. În dreapta mea, pe buturuga lipsă trebuia să fie Diana, dar a trebuit să plece. Felicitări fetelor! Foto: Raluca Chiran.

Medalia de finisher, medalia de la premiere și tabloul-trofeu în care aș putea crede că Lavinia m-a pictat chiar pe mine 🙂

*

Adorm privind pe geamul mașinii stelele.

La cât am scris… încă două vorbe de final

Rezultatul meu nu e o performanță sportivă, dar e una personală.

Puteam scoate cu 10 minute mai bine, dar nu mai mult.

Faptul că am putut alerga atât de tare pe ultimii kilometri îmi dă de gândit.

Cu această cursă am însumat 600km alergați în 2021.

Nu am făcut deloc febră musculară.

Nu simt că mi-am depășit vreo limită, dar ceva s-a schimbat.

E primul loc 1 open feminin din 2010 încoace după 23 de concursuri montane. Notabile sunt locul 2 în echipă cu Mike la proba de 45km de la Marathon7500 din Bucegi (2011), locul 2 open la Maratonul Pietrei Craiului (2015), locul 3 la Rarău Radical Race (2015), locul 4 la maratonul Cindrel (2019) și multe locuri de la 5 – 10.

De aici și încărcătura emoțională a jurnalului.

MULȚUMESC organizatorilor pentru curajul de a face un concurs în această zonă deloc comodă ca locație și logistică, pentru munca depusă ce sunt sigură că a fost enormă și voluntarilor ce ne-au oferit suport și răbdare. Le voi trimite feedback cu idei/propuneri pentru că vreau ca a treia ediție să fie și mai și! Vă încurajez pe cei care ați participat să faceți la fel.

Datorez mica mea victorie Făgărașilor – când peisajul e pe sufletul meu mă hrănesc cu aer.


Iubește muntele și picioarele vor alerga singure.

7 Comentarii

  • Felicitări, Claudia! Pentru tot! Foarte emoționant jurnalul, l-am savurat rând cu rând, sa știi. Am vizualizat toată cursa parca, traseul, peisajele, dar mai ales trăirile și emoțiile tale. Bravo pentru tot, te admir!

  • Felicitari pentru reusita si pentru jurnal, reusind sa asterni pe hartie atatea cuvinte dintr-o alergare. Daca ai putut alerga atat de tare pe ultimii km este datorita magiei Fagarasului, un munte altfel…

    • Mulțumesc Cătălin și total de acord, de câte ori mă ajungea oboseala (ca pe orice om normal și puțin antrenat) de-atâtea ori peisajul mă revigora!
      Să nu se supere muntele de lângă casă pe mine, dar dacă era un traseu de 48km cu 3400m+ prin Postăvaru, sigur rezultatul era altul 😀

  • Deci pace-ul ala de 3:50 de la final, m-a facut sa ma intreb de unde ai aparut! :)) Am fost la Hermeneasa, cred ca era ultimul km cand m-ai depasit si mi-am si zis “mama, ce-i da” !! Felicitari pentru cursa si pentru articol.

    • Mulțumesc Ionuț, felicitări și ție pentru cursă, nici Hermeneasca nu e „plimbare în parc”! Cred că o vreme ai ținut pasul, că te tot auzeam 😀
      Probabil trecerea pe lângă mănăstire m-a exorcizat 😀 Hm, cum de nu m-am gândit mai devreme la asta! :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.