Brașov Marathon 2021, rețeta de iulie: 38km și apă cât cuprinde…

Despre micile lupte și marii demoni.
Probabil, cu antrenament, devin mari lupte și mici demoni, dar eu încă nu am aflat…

E concursul ce-mi trece pe lângă casă, eram înscrisă de anul trecut și nu am mai alergat niciodată cursa lungă: cum să nu particip?!? Că nu am apucat să mă antrenez din pricina ciobului din talpă nu e un motiv suficient. Că urmează un concurs de 48 de km în Făgăraș pentru care această cursă ar putea funcționa ca un antrenament, e un altul ce dă bine în calcule. Cert e că plec de-acasă cu promisiunea unei alergări bune, că nu există miză, dar emoțiile mă copleșesc de cum ajung în Piața Sfatului și atmosfera mă transformă într-o bilă agitată în urna loto. Oare ce număr iese?!?

17 iulie 2021, Brașov – Masivul Postăvaru
Evenimentul: Brașov Marathon – felicitări pentru organizare!
Isprava mea: proba de maraton (39km, 2100m+) cu timpul de 5h42min.
Locul 8 open feminin din 43 de alergătoare care au luat startul (au fost 82 înscrise, dar cu pandemia, amânarea concursului de anul trecut, mutarea lui în iulie, sigur s-au dat peste cap planuri).
Locul 4 la categoria de vârstă 40-49 care se dovedește mai competitivă decât 20-29.
Cursa a fost câștigată de Mara Voicu (4h49min), urmată de Eniko Bartok (5h8min) și de un evident loc trei pe care nu îl menționez din lipsa de fair-play de care a dat dovadă.

Îmi cumpăr câteva geluri, mă bucur de reîntâlnirile după doi-trei ani de „distanțare”, mă așez la start. Se dă startul și pornesc în ritm cu cei din jurul meu. Îmi propun să urc Serpentinele în ritm decent ceea ce se și întâmplă, însă junghiul din dreapta ce mi se pune aproape de vârf denotă altceva. Mă temeam că încă de pe aici o să intre văitătura în neuroni „aoleu! cât mai e! de ce-am venit?!?” dar nu, m-a cuprins un stoicism cu totul nefamiliar și o hotărâre de a trece de fiecare etapă așa cum vine.

Sunt o drama queen a patimilor la concursuri și nu mă dezmint. Asta îmi spun cu îngăduință pe coborârea spre Șaua Tâmpei (chiar pe prima coborâre, de râsul curcilor!) când trebuie să merg sau să stau pe loc căci junghiul de „la ficat” sfredelește până ajunge „la os”. Mă depășesc concurenți empatici dar și nedumeriți că încă de pe aici eu merg. Dacă le mai spuneam că stau jos în Răcădău și-ar fi trebuit să visez și pietricelele de pe traseul ăsta, sigur mă trimiteau acasă, să nu demoralizez degeaba începutul de cursă…

Și-am continuat să stau pe loc și pe coborârea spre Iepure, pe unde m-au tot depășit fetele, cum e și firesc. Zdruncinăturile înrăutățeau junghiul și nu era chip să cobor… lin. Am reluat alergarea pe forestierul de pe Valea Cetății căci pe urcare junghiul își schimbă poziția și devine tolerabil. Cum știu de la MPC 2015 când am terminat a doua, iar durerea din dreapta a fost cruntă prin Măgura (deci tot după start), la un moment dat trece și pot recupera, totul e să nu renunț. Și nu părea să fie ziua în care să renunț la ceva.

Operația m-a deranjat foarte puțin după start, apoi a dispărut senzația de jenă, semn că s-au așezat tălpicii pe-acolo. Da, la plural, că am pus câte doi tălpici în Altra cu care nu m-am putut obișnui (îmi curentează degetele și pingeaua de parcă sunt desculță…). Câteodată parcă nu îmi vine să cred câte au mers prost în vara asta, ciobul care mă bântuie și după operație, patru perechi de pantofi de alergare stricați în uscătorul de rufe, tâmpenia de a nu-mi cumpăra tot Hoka (n-or mai fi ei la fel de rezistenți, dar măcar îmi iubeau tălpile…)

Până La Băncuță ajung din urmă fetele ce mă depășiseră și îmi reiau avansul, iar Alin îmi spune că sunt a treia. Nu îl cred, n-are cum, dar apoi realizez că e posibil ca doar Mara și Eniko să fie în față. În fine, cursa e abia la început. Mă simt bine și mă canalizez pe ce am de făcut: să mă hidratez, să iau un gel la fiecare cinci kilometri și o pastilă cu săruri la fiecare oră. Poate cârceii apar mai târziu sau chiar deloc cu atâta prevenție. Dar cum nimic nu înlocuiește antrenamentul, nici nu intru bine în pâinea Crucurului că apare și prima contractură musculară în coapsă. De-acum?!? Disperarea se topește într-un zâmbet autoironic: ha! ha! o să te distrezi fetițo!

Până pe vârf am mai avut două astfel de episoade cu cârcei la coapse, când mi se puneau la ambele deodată era chiar tragic. La experiența mea însă, acest gen de tragism se rezolvă cu calm, masaj, auto încurajări. Ceilalți alergători au insistat de fiecare dată să mă ajute și am apreciat foarte mult empatia lor, fair-play-ul. Se vede că la cursele de maraton oamenii nu sunt așa competitivi ca cei de la semi (sic!).

Pe Crucur am cunoscut-o pe Andreea de la Constanța, concurenta cu cel mai fain bronz, cea care la final va ajunge pe poziția a șasea. Mai interesant e că ne-a depășit cea care a ajuns la final pe locul trei și pe care… o împingea soțul. Nu la modul romantic, ci la modul antrenor-cu-încurajări-vehemente și mâna pe spate/mijloc. Fix cum o împing eu pe urcări pe Miruna și, ghiciți ce, chiar o ajută. Îmi pare foarte rău că nu am filmat sau pozat și că nu i-am atenționat verbal (deși comentariile mele și-ale Andreeei erau rostite destul de tare), mai ales că au continuat în același stil pe Sulinar (de unde eu nu i-am mai văzut), dar și pe restul urcărilor până la final. Chiar și la finiș au ajuns împreună și am sesizat organizatorii pentru modificarea regulamentului: oare alte fete nu ar fi fericite să facă o astfel de „echipă” cu un partener dornic de împins și urcat, indirect, pe podium??!

Să mă văd acolo la câțiva pași de vârf a fost o reală bucurie. Nu era nici măcar jumătatea cursei (km 16-17), dar simțeam că am motivație pentru orice durere mă mai poate încerca, că imediat ce trec de obstacol redevin optimistă și mă bucur de peisaj, de faptul că particip. La zona de stâncării s-au reactivat cârceii cărora nu le place să variezi mișcările și m-am târât ca roboțelul pe verticală. Era atât de fain acolo sus, bătea o briză răcoroasă, iar atmosfera era una de sărbătoare. Le-am salutat pe Alina și Natalie și am făcut cale întoarsă, ocolind regulamentar borna vârfului.

Coborârea a început bine, dar după câteva sute de metri, durerea din dreapta a început să se facă simțită. Vai de capul meu, iar o să stau pe loc acolo unde și ultimul clasat aleargă! Nu știu ce karma am de ispășit, dar blestem mai mare nu pare să existe…

După Cabana Postăvaru o ajung pe Mihaela (locul 6 open, locul 3 la categoria mea de vârstă), mai schimbăm câteva vorbe, dar apoi trebuie să o las să-și vadă de drum: eu am cârcei în coapse. La ambele, fără discriminare. Se mai întâmplă și fix în dreptul unor garduri făcute anume în potecă pentru a limita/descuraja mtb-iștii să rupă-n două poteca foarte frecventată de drumeți. Abia mă dau într-o parte să nu-i blochez pe restul alergătorilor…

Nu știu cât a durat până m-am urnit, dar am reușit și de data asta și mi-am reintrat într-un ritm mulțumitor. Pe bucata abruptă din Sulinar, junghiul din dreapta n-a suportat defel gravitația și a trebuit să mai iau o pauză. Cu chin și vai, m-am apucat cu mâna stângă de „carnea” de-acolo și am continuat cursa, deși e greu să o mai numesc așa din moment ce e foarte clar că sunt singurul meu adversar.

Numai eu știu cum am ajuns la Carieră, la punctul de alimentare, unde am sărit direct pe paharul de cola (după reumplerea flask-ului cu apă am făcut un calcul că băusem minim doi litri până aici ceea ce e enorm pentru mine). Poate nu credeți, dar la concursuri cola are ceva magic. În cazul meu, o mică eructație (râgâit, dar n-a fost chiar un râgâit în puterea cuvântului) pe urcarea spre Peștera de Lapte a decongestionat puțin zona și junghiul din dreapta nu a mai apărut până la final: la Făgăraș, îmi iau și cola la mine, cu apa e clar că nu fac 100% treabă!

Cum v-ați prins deja, urcările sunt „talentul” meu și ritmul susținut și constant mi-a priit. N-am tras, realizam excesul de energie care mă impulsiona să-i dau bice, dar nu mai avusesem cârcel de vreo jumătate de oră. Știam că urmează și mai știam ceva, contractura e bruscă, nu mai e precedată de furnicătură ca să știu să mă pregătesc, ci mă trezesc blocată. Tot ce-mi rămâne de făcut e să mă mișc fără frică, să trăiesc la fiecare pas un carpe diem muscular.

S-a întâmplat pe coborâre pe Crucur la coapsa stângă. Zbang! Auci, auci, țopăi să mă dau din potecă, fiind și o zonă cu rădăcini. Un concurent din „plutonul” meu se oferă să-l întindă pe cârcel și pentru că îmi inspiră experiență în astfel de păcate, îl las să mă ajute. Apucă vârful piciorului, întinde, trage, aduce vârful spre genunchi și gata, mușchiul se întinde, iar eu îmi recapăt piciorul. Îi mulțumesc din suflet lui Mihai Iordache și reiau alergarea. Băieții din pluton se miră de reînvierea mea, eu având doar două viteze: zero și (aproape) maxim.

Ultima urcare e cea de la După Grădini în Șaua Tâmpei și mă temeam de ea, prevăzând o mică agonie. N-a fost să fie așa, am urcat cu puls ok și fără să gâfâi. La punctul de alimentare m-am dus direct la cola, am supt un sfert de portocală și-am pornit la vale spre Răcădău având și eu parte de prima surpriză pozitivă – o primă coborâre fără durere în dreapta din concurs! Prea mare fugă nu puteam da oricum, căci trecerea bruscă de la alergări de 5-10km la peste 30km începe să se simtă în toate oscioarele și nu mai ai multă siguranță. În plus, orice șansă de a urca pe podium, chiar și la categorie, rămăsese pe Sulinarul pe unde toată lumea alerga la vale… mai puțin eu.

Dacă nu aveam bețele, nu știu cum mă descurcam pe Plat/Curmătura – le folosesc alternativ de parcă aș avea patru membre și brațele preiau o parte din efort. Deși e poteca din spatele casei și-mi place mult, în concursuri aș prefera să nu existe. Mi se pare că se lungește ca o zi de post și e mereu atât de călduroasă, sufocantă, pe-aici nu adie nimic. Miruna mă așteaptă cu Andrei și chiar dacă simt motivația crescând, faptul că ea vrea să vină cu mine sau să rămân cu ea și că trebuie să fug și să nu privesc înapoi, mă indispune.

Încep să trag de mine și nu-mi pasă dacă mai apare vreun cârcel. Oboseala se răspândește în corp și o accept firesc – îi promit că mai e puțin. Încerc să alerg ușor deși nu știu cum să explic asta – ca și cum aș reduce impactul cu pământul la minim. Evident că nu se întâmplă vreo vrăjitorie, dar se simte perfect și acest ultim kilometru devine un fel de De ce iubesc eu alergarea.

Dacă Ramona mă depășise prin pădure după Treptele lui Gabony, o ajung din urmă și nu pentru că îmi propun, ci pentru că nu mă opun ritmului crescând. Ne resalutăm și când întreabă dacă vreau să terminăm împreună, mă nimerește la fix. Da! îi spun, și mă ia de mână și trecem pe lângă Biserica Neagră și apoi pe sub porțile de la Sosire cu binemeritatele stări euforice pe care alergătorii le cunosc prea bine.

Socializarea de după e un fel de-a doua medalie. Pe cea de finisher o iei acasă, cealaltă îți dă dependență și abia aștepți să mai primești o porție la următorul concurs. De la cortul cu mâncare și băuturi mă tentează apa, iar litrul dispare în mine ca în sugativă. Întrec orice record și încă nu am făcut pipi, abia acasă după multe ore (fără să aibă o culoare accentuată, deci nu m-am deshidratat), însă kilograme am cu unul mai puține: 47.

Mă uit pe clasament și mă calmez (cu ceva mândrie că la cât am șomat eu pe traseu, sunt totuși în top zece), deși când aflu că alergătoarea ajutată a fost împinsă până pe locul trei, mi se umbrește cumva zenul. Nu suport furtul de orice fel, mai ales în sportul pentru amatori și nici nu e primul concurs la care măgăriile de acest gen se petrec (concurenți ajutați sau care folosesc scurtături sau cărora li se dă/ia echipament pe traseu etc.). Nu mă agit să reclam, mi-e silă, mă întreb de ce nu am făcut poze. Dar mai mult, mă întreb de ce nu am făcut poze pe traseu, așa, în general, că timp am avut destul…

* După concurs *

Febra musculară a ținut ca nunțile țărănești: zile și nopți până cedează lăutarii! Imediat, duminică, am fost în Bucegi într-o drumeție omenească și am crezut că o să ajute. Mi-au plăcut traseul, muntele, florile, dar cu „omorul” kilometrilor nu te pui…

Pe 7 august alerg la Făgăraș Rocks cursa Brătila, adică 48km cu 3400m+. Intenția a fost să-mi conserv sau chiar să cresc antrenamentul obținut de voie, de nevoie, prin cursa de la Brașov Marathon. Am reușit o săptămână, apoi s-a ales praful.

În talpă au reînceput dureri, pielea se sudează greu, la un moment dat a intrat mizerie (că n-am pus mereu plasture). Cert e că mă doare și uneori se umflă, mai ales la trezire – nu îmi pot explica de ce, repausul de peste noapte nu ar trebui să ajute? Nici zilele fără mișcare nu au ajutat. Mă bosumflă nesiguranța: oare mai am ciob acolo?!?

Aș vrea să închei optimist și să-mi promit multe. Dar sunt realistă și știu că o să abordez experiența din Făgăraș într-un alt mod, cu care mă identific: o să particip pentru traseu (e o zonă pe unde nu am mai fost), pentru peisajele care mă impresionează cel mai tare din Carpați și o să am destui kilometri în care, ajutată de punctele de hidratare și de marcaje, o să mă simt în siguranță într-o lungă tură solitară la care tânjesc din când în când.

Abia la a treia alergare după maraton am împlinit 500km alergați în 2021. Foarte puțin, nu faceți ca mine.