Arosa Trailrun 2025 – final de sezon cu podium și alte bucurii

A unsprezecea cursă a anului și a șasea montană a încheiat cu brio sezonul de alergare, nu atât prin faptul că „am prins” podiumul la open feminin, dar am avut parte de un trailrunning adevărat, pe poteci majoritar alpine, cu peisaj pe măsură, ori asta îmi crește motivația pentru anul următor, de a găsi curse cel puțin la fel de frumoase.

Spun cu brio, căci mulțumirea vine din faptul că (încă) mă așez la linia de start, că trec linia de finiș, că nu m-am „săturat” făcând asta (deja din 2010 încoace), ce să mai, că mă mai țin balamalele să-mi fac damblaua. Iar când am alături măcar un prieten de suferință sau bucurie, evident ambele, atunci chiar aștept cu entuziasm sezonul următor.

🏃🏽‍♀️

• sâmbătă, 13 septembrie, Arosa, Elveția, Alpii Plessur, Cantonul Graubünden
• evenimentul Arosa Trailrun, cursa AT33, 32.8km cu 2100m+ (strava)
• timpul meu: 4h42min
• locul 3 open feminin / 26, locul 1 la categoria 40+
• foto: Ștefan 🙏🏼 (loc 4 la categoria 40+), eu, organizatori

[am scris deja pe facebook un jurnal la cald al cursei, așa că îl voi relua aici, cu mici corecturi, adăugiri și evident cu pozele inserate acolo unde se potrivesc]

🏃🏽‍♀️

Arosa – Strelapass, primii 19km, de vis 💙

Ștefan Gheorghe a fost cu ideea să participăm aici, iar mie mi-a surâs pentru că nu mai fusesem în Arosa și pe munții de acolo, dar și pentru că voiam să închei sezonul cu un trail adevărat.

Cum vremea se anunța cu ploaie și fulgere, am lăsat familiile acasă și am plecat cu trenul, pe una dintre faimoasele și frumoasele rute ale RaetischeBahn-ului. 2h din Altstätten, dar ultima parte, Chur – Arosa, chiar e spectaculoasă.

Ajunși acolo, ploaia dăduse deja o rundă, străzile erau ude, dar norii lăsau puțin să se vadă ceva creste. Nu foarte multă lume, dar atmosfera călduroasă în ciuda vremii. Comparând cu Davos, Arosa e clar mult mai pitorească, mai cochetă, mai cu Vino-n-coace.

Nu aveam cine ce planuri, dar nici emoții, la categorie nefiind concurență mare. Singura mea dorință reală era să nu alerg complet prin ceață, să văd muntele. Să alerg 33km e ceva ce am mai făcut, cu bune și rele, ceva ce știu că pot duce la capăt, dar să „ratez” un munte nou e mai greu de acceptat…

Am luat startul fără emoțiile obișnuite. S-a alergat direct la vale, pe potecuțe urbane, scări, nu am apucat să ne răsfirăm cine știe ce. Sau să îmi dau seama câte fete sunt și cât de în față s-au dus. Apoi au urmat zone alunecoase, podețele mai ales, adâncindu-ne în pădure, spre cețuri.

Frumoase potecile, foarte bine alese, dar voiam să văd mai mult. Am început urcarea și, la ieșirea în golul alpin, printre ultimele conifere, am început să ieșim din nori. În mai puțin de zece minute, se vedea în toate părțile. Minunat. Cu toții făceam poze. Chiar nu-mi dădeam seama pe unde ne poziționăm din moment ce toată lumea a scos telefonul – clar, nu elite!

La kilometrul nouă am ajuns la primul punct de alimentare, un mic adăpost montan, unde Ștefan s-a oprit să ia apă, că deja urcase pe sec ultimii doi kilometri, dar eu am continuat, că oricât luasem câte-o gură, mai aveam destul în ambele flask-uri.

A urmat o super urcare care a mers foarte bine, pe care picioarele „antrenate” de ultimele verticaluri au răspuns chemării. Au ajutat și bețele. L-am văzut și pe Ștefan că vine, așa că m-am concentrat mai mult pe ajunsul fetelor din față și pe făcut poze 🙂

Dintr-o mică șa începea și prima coborâre (după cea mică de la start), însă se vedea că următoarea urcare așteaptă. Crestele, rocile, potecile, totul e la superlativ prin zona asta unde intervențiile antropice sunt minime, nefiind domeniu schiabil și nici pășune alpină, ca pe ceilalți munți din jur.

Și-am tot alergat, le-am ajuns pe cele două fete, le-am depășit, că alergau destul de precaut pe o zonă oarecum tehnică (după Bernina, multe poteci îmi par ușoare). La mine se lega totul cursiv, urcările șnur, coborârile ca un dans, de ce să mint, am savurat alergarea (cam iresponsabil) de parcă nu aș fi fost într-o cursă. Am încercat ca pe fiecare urcare să consum câte ceva, ca să compensez efortul depus, dar euforia a fost cam greu de strunit 🙂

Maximul a fost o curbă de nivel de manual: efectiv n-am putut să nu o alerg tare, era mult prea faină. Sigur pornind de la astfel de poteci s-a inventat alergarea montană! Te invită s-o faci, să eliberezi mersul, nu doar starea de spirit…

Pe aici m-a ajuns una dintre fetele pe care le depășisem pe coborâre și care, la capitolul viteză, îmi era superioară (și mai înaltă, atletică, mai tânără etc. – avea să fie locul doi la final). Asta este, mai era mult din cursă, abia trecusem de jumătate. Am admirat-o ducându-se 🙂

Am trecut pe lângă cabana din Strelapass și am început coborârea. Se vedea clar că ieșim din zona sălbatică a muntelui, primele cabluri și balegi grăiesc de la sine.

Picioarele cedează un minut, mintea…

Coborârea s-a dovedit abruptă, cu serpentine scurte, impuse de eroziune, dar eram acolo concentrată, plină de elan, când am întâlnit-o pe ea, sârma de gard electric. Să opresc și să desfac cârligul sau să ridic un pic mai mult piciorul să trec peste ea. A doua variantă părea ok chiar și pentru înălțimea mea. M-au luat instant cârceii, la dublu, la ambele coapse. Bine că apucasem să trec! Ce durere, ce moment prost ales…

Ștefan m-a ajuns și m-a întrebat dacă vreau companie. Oh, nu! I-am zis să se ducă înainte, că la crize de-astea mai bine mă vait de una singură, fără spectatori deși fix aici am dat peste primii drumeți ai zilei 🙂 Am stat câteva secunde pe loc, apoi am țopăit ajutându-mă de bețe și scăpând icnete de durere. Km 19.

Partea bună e că după o astfel de criză, am vreo 10km de liniște până la următoarea, deci pot să-mi văd de alergat o perioadă. Așa că, imediat ce mușchii s-au destins, am crescut înapoi viteza și l-am ajuns pe Ștefan. Am trecut împreună prin punctul de alimentare și am început o nouă urcare.

Mi-a luat ceva să-mi regăsesc ritmul, mă tot gândeam ce să consum să mă reactivez, că și energia mă lăsa simțitor, de motivație nu mai zic…

Nu aveam un motiv anume, ci doar se golise sacul de resurse. Dar după atâtea concursuri mă cunosc: trebuie doar să rezist acolo, să-mi reamintesc de ce fac asta, de ce iubesc munții, chiar și priviți printre chinurile efortului continuu. Să-i transmit corpului că înțeleg că vrea o pauză, o primește, dar că nu mă voi opri de tot.

Urcare a fost grea, Ștefan avea un ritm mai bun, se tot îndepărta, însă poteca aceea printre tufele de afin roșu era tare faină, poate și de aceea mă târam, ca s-o văd mai bine, și câte altele nu-mi treceau prin cap în timp ce brațele dictau bețelor un ritm neîntrerupt (și de aici febra musculară la brațe și spate de zici că am urcat fânul cu furca în pod…)

Îmi era greu până și să-mi culeg câteva afine, mă uitam la ele de parcă eram la regim…

Și chiar dacă kilometrii se scurgeau, alergarea prin împărăția vacilor, a drumurilor forestiere, a oamenilor, parcă eram în gol…

Am continuat fără un ritm constant, deși Ștefan zicea că e mai susținut decât își propusese, el având cu totul alt scop decât mine, să testeze nutriția, să fie atent la câtă apă bea etc. Chestie de care am zis că mă țin și eu, dar la final pot spune că n-am reușit cine știe ce (2 batoane gelate, 2 geluri și 1.5l de isotonic).

Să alergăm la vale a fost pentru amândoi greu, în continuare demotivant, pentru că deși sunt foarte frumoase potecile și pe aici, plus decorul vegetației ca de tundră, parcănu urma un finiș de cursă. Nu mai era nimeni, chiar ne întrebam dacă suntem fruntași sau codași.

Într-o poiană, era un nene la o stână, care după ce ne-a încurajat, mi-a spus că sunt a treia fată. Ete na! Eu care voiam să mă opresc la pădure că aveam un frecuș la burtă, eu care nu-mi găseam ritmul, eu am mărit instant pasul, spre observația justă a lui Ștefan.

Să fiu pe podium la open nu era pe lista mea, dar nici să-i dau cu piciorul muncii de până atunci. Acum aveam motivație, dar picioarele se săturaseră, și nu atât ele care pot funcționa pe pilot automat, cât spatele. Plus umerii și brațele. Corpul se săturase să mă care 😀

Evident că la final, contrar startului, am avut urcarea spre Arosa. Deși fata din spate nu se vedea venind, nu voiam să-mi pierd avantajul – pe ultima urcare, acolo prin afini, se cam apropiase, deci avea potențial. Așa că am împins în bețe și am răzbit până am văzut primele clădiri. Știam de la unul dintre verticaluri că leșinul e departe (sic!).

Aici, un alt șoc. Pe străzi, liniște. Nimeni. Nu că voiam să fiu aplaudată și să mai storc ceva energie din mine, chestie care da, funcționează, dar măcar să mă chinui să zâmbesc, să elimin crisparea efortului de dragul tuturor, inclusiv al meu. Sau mai ales. Deși mai era puțin, finalul a părut lung și lipsit de forță, nu cum îmi place mie să termin o cursă.

Dar iată stadionul și poarta de finiș. Îi mulțumesc lui Ștefan pentru companie, sunt mândră că a terminat și el cu bine (locul patru la categorie, deci meritoriu) și trecem împreună. Chiar fain să fac asta alături de un prieten, a trecut mult prea mult timp de ultima oară…

Epilog.

Premierea e fost simplă cum numai în Elveția poate fi, fix lângă poarta pe unde mai soseau alergători. Categoriile, deși anunțate în regulament, nu s-au mai premiat (deja devine „obișnuință”), nu că ar fi fost cine știe ce premii (un voucher local de 50Fr, nici măcar online – asta ca exemplu pentru cei care știu cum sunt premiile în România). La o taxă de 80Fr e cam disproporționat raportul, dar tot mi-a plăcut cursa și sunt recunoscătoare organizatorilor.

Revenind, pentru mine poza de podium e o amintire importantă, mai ales că nu întineresc și nici timpul dedicat antrenamentelor nu crește. De data asta mi-a ieșit, din o mulțime de motive pe care le voi folosi drept combustibil pentru o dată viitoare.