Nici măcar ultima lună a verii nu m-a săturat de vară. Prea puține zile cu soare, prea puțină căldură, iar vitamina D, cel puțin aia sufletească, nu prea s-a absorbit. Îmi pot măsura oricând energia după modul în care alerg la deal, iar cele două verticaluri au confirmat forma în scădere. Măcar am avut spor la scris, soluția mea de-a rezista pe baricade când nu știu încotro mă îndrept, când singurătatea sau neputința mă năpădesc. Evident, nu (mai) scriu despre ele, cândva, nu știu când, am renunțat să mai fiu puternică.
Cu mici excepții, nici Alpii nu au ajutat, și nu știu dacă e o coincidență sau nu, dar prima vară departe de România și de Carpați se încheie lipsită de… încheiere.
🥀 Când se termină vara, parcă și anul…
Strava zice că în luna august am strâns 21 alergări cumulate în 196km cu 7100m+ și patru drumeții, la care se adaugă modest trei sesiuni de gimnastică și o ieșire cu bicicleta.
Urmează crosul orașului (6 septembrie, 10km în cinci ture „infinite” pe străzi cu piatră cubică și de toate) și o cursă montană, Arosa Trailrun (13 septembrie, 33km, 2138m+) alături de Ștefan, pe care abia o aștept ca peisaj, ca experiență, dar ca nivel de antrenament… mai mult rugăciuni, să prind ziua „aia bună” (= hormoni de treabă, cârcei doar o rundă etc.)
Dintre alergări, patru au fost scurte, alături de Miruna (între 2 și 4km), care nu doar se pregătește pentru crosul orașului, dar vrea și ea să fie ca părinții. Dar asta e o toană, nu mă îmbăt cu apă rece, însă dacă vrea să alerge, sunt oricând gata de ieșit pe ușă (chiar și după ce mi-am făcut deja o alergare lungă de 21km sau tocmai am revenit de la birou…).
🥾☼
1 august, Ziua Elveției, drumeție în familie pe muntele Pilatus, o destinație turistică la înălțime aproape de Luzern, dar care m-a surprins mai mult decât mă așteptam în multe privințe (vedeți în articol detalii). Surpriza a fost și norocul de-a nimeri între ploi.
🥾🏃🏽♀️☼
8 august, drumeție-alergare solitară pe Calanda, un vârf de 2805m pe care de câțiva ani tot vreau să ajung, iar acum pot spune că a meritat. Dar nu-l mai urc… curând.
🥾☼
10 august, drumeție cu trupa completă Ursăria Helvetica pe Rinul Anterior, în decorul unor chei calcaroase, cu procese de eroziune mai intense ca prin alte părți. Locuri interesante, un pic cam cald, e de venit totuși toamna când se colorează și frunzele (să potențeze apa verde și râpele albe).
Să lăsăm mașina în stația Domat-Ems și să mergem cu trenul Rhätische Bahn (RhB) a fost și pitoresc și antrenant pentru copii, o mini aventură. Astfel, am mers pe jos o stație între Valendas-Sagong și Versam-Safiem.
🏃🏽♀️
13 august, cursa de tip vertical Mila Schwammlauf ediția 40 (8.5km cu 650m+, integral șosea), ținută tradițional în prima miercuri după ce începe școala (11 august).
[Și da, Miruna a ajuns în a treia, a schimbat clasa și profesoara principală, dar nu și colegii din primele două clase. După două săptămâni nu a avut încă teme, de vreo două ori a cerut ea, dar o viroză a bifat jumătate de clasă, plus profesoara, evident și Miruna – și cred că și noi ai casei]
Revenind, reiau ce am scris pe facebook:
- Timpul: 55min13sec (cu 40sec mai bine ca anul trecut, când am scos mai bine ca acum doi ani)
- Locul 4 open feminin
O mini cursă, genul foarte popular aici în colțul acesta de Alpi, unde se preferă mai mult urcările (și-s tare buni, de la schi fond și MTB li se trage!). Nu-s prea multe de zis, până și poza e aproape identică cu cea de anul trecut. Daaar…
Am pornit cu picioarele foarte obosite după Calanda, însă nu puteam lipsi să nu alerg alături de colegii de grup cu care mă antrenez miercurea, fiind singurul antrenament constant de care mă țin cât de cât.
Ca niciodată, am alergat primii kilometri încet, de nevoie.
Dar, de voie, am început să accelerez pe a doua jumătate și a fost tare fain sentimentul. E drept că după o vârstă abia după primii 5km simt că mi se încălzesc cu adevărat articulațiile și musculatura.
Startul e în regim individual, la fiecare 15 secunde, astfel că abia la finiș afli cu adevărat pe ce loc ești. În timpul cursei îți cam faci o idee după cum prinzi din urmă sau ești prins, dar motivația vine din a fi mai bun în lupta cu tine cel din trecut. Până acum, cu cât sunt mai bătrână sunt mai rapidă 
Bonus, am apărut și-n ziarul local, dovadă că nu e musai să fii prima, ci să fii destul de mică cât să intri în formatul paginii (sic!)
🏃🏽♀️
24 august, cursa de tip vertical Kastenlauf ediția 38 (Brülisau – Hoher Kasten, 8.3km, 880m+, predominant asfalt sau drum, dar a fost și o urcare zdravănă pe potecă). Prima mea participare, una dintre cele mai proaste curse alături de verticalul din Churfirsten din 2023.
- Timpul: 1h9min, strava
- Locul 12 open feminin / 38 femei, a 8-a la categoria 40-50
Nimic nu anunța dezastrul când am ajuns în Brülisau, iar soarele încălzea plăcut. E drept, nu prea reușisem să mănânc, nu băusem nici prea multă cafea și mă simțeam puțin ciudat. Poate viroza noului an școlar sau poate oboseala acumulată sau poate sursa tuturor durerilor care nu-mi dau pace și la care s-a alăturat și umărul stâng: n-am apucat să strâng vitamina D vara asta 🙁
Și cu toate astea am plecat optimistă în cursă, făcând o minimă încălzire, ca de obicei, prea puțină! Eram sigură că va fi greu, în continuare greșesc că nu alerg dimineața, dar am pornit relativ tare, să câștig un avans confortabil.
Și ar fi fost așa dacă pe la kilometrul doi n-ar fi început dureri de gât, de urechi înfundate și-o senzație dubioasă la stomac. Picioarele trăgeau, dar efectiv m-a lovit atât de tare starea de rău, că mă mișcam mecanic. Am dat-o la pas.
Am mai alergat, am mai mers, ritmul a scăzut, urechile nu se desfundau nici dacă luam înghițituri de izotonic din flask, ba dimpotrivă, cu altitudinea s-au înfundat și mai tare de nu mai auzeam decât foșneala interioară. Foarte supărător, e de preferat o durere de picior, de inghinale, decât asta…
Să ne înțelegem, am alergat de la 900m la 1799m, deci nu e altitudinea; nu se compară cu Bernina unde am ajuns la aproape 3000m. Dar când sunt răcită, chiar și fără să știu asta, aflu alergând la deal… Ceasul Garmin mi-a spus că dorm prost și am hrv-ul pe roșu de câteva zile, dar eu tot m-am înscris.
A fost cursa la care am mers cel mai mult. Probabil mai mult de jumătate. Dacă mergeam aplecat, lucru ușor dată fiind înclinația, mi-era mai bine cu urechile. Dacă mă îndreptam de spate, mă dureau șoldurile… cel puțin. Între timp s-a dus și soarele mult dorit și muntele s-a cam acoperit de nori.
M-am târât până sus, iar pe ultimele serpentine am și depășit, dar asta pentru că efectiv voiam să se termine, să scap, să mă așez. Finișul e chiar pe vârf, ultimele trepte mi-au torturat gambele, însă am trecut pe sub poartă și m-am bucurat și nu prea de prezența Mirunei: să nu o sperii dacă mă vede în halul ăsta…
Mi-am revenit în vreo cinci minute și cam asta a fost, dar starea de rău, de disconfort a continuat. Văzându-i și pe alții în cam același hal ca și mine, mi-am zis că o avea și traseul vreo vină, nu doar alergătorii (sic!).
Dar ce știu sigur e că există probabil o cauză comună pentru avalanșa de crampe musculare oricând, oriunde, de dureri articulare (umărul stâng s-a umflat, probabil am bursită, iar toate astea au început la cam o lună de la căzătura de la Bernina, coincidență sau nu, cine știe?!?), de oboseală în tot ce fac, de cum mă trezesc, de somn prost etc. etc.
🥾
24 august, mini drumeție în Alpstein. Planul era să continui alergarea pe creastă alături de Ștefan, dar cum nu mi-a fost bine, am dat-o la pas alături de restul trupei. Mi-a prins bine că a fost mai mult la vale, cum urcam fie și zece metri, cum îmi creștea pulsul și simțeam că mă sfârșesc.
🏃🏽♀️
30 august, o alergare lungă pe dealurile din jur, demnă de semnalat că am trecut pragul semi-ului (21km, 880m+), începută greu, dar terminată cu chef și fără dureri. Prima alergare lungă după Calanda și ultima înainte de cursa Arosa Trailrun.
🥾☼
31 august, drumeție în familie pe valea Brand, în Austria (7.5km, 480m+, strava). Am urcat cu gondola Palüdbahn și am încropit un circuit până într-o șa, Amatschonjoch (2030m).
Am mai fost în zonă acum doi ani la Lacul Lunersee.
Miruna a fost cu chef așa și așa, ba că e răcită, ba că vrea doar picnic, ba că mai urcă doar dacă îi inventez o poveste, în fine, până la urmă am reușit 🙂
Ca zonă, fiind domeniu de schi iarna și de pășunat vara, nu pot spune că m-a impresionat peisajul apropiat, mai ales că e un munte care mustește de apă, dar ne-am bucurat ochii cu vârfurile din cele patru zări. Personal, mi-am luat o mare doză de soare, că aveam nevoie și sper ca septembrie să o țină tot așa.
Super vara, cu sau fara vitamina D. Inteleg si ce spui tu in legatura cu Carpatii, Romania. Am trecut si eu prin starea asta, dar venind in Romania mi-a trecut instantaneu. Mi-am cumparat si o casa pe langa Brasov, cu teapa imobiliara de rigoare (e totul bine acum) dar gustul Romaniei de dupa Canada este extrem de neplacut. Am zis Brasov sa fie sa fiu aproape de munte, dar am ajuns aproape de ursi, de badarania si mitocania majoritatii turistilor din Bucegi.
Poti sa crezi ca-mi lipseste Canada, cu toate minusurile de acolo? Ca numai pe alea le vedem, cu starea aceea de melancolie absurda cum ca ce frumos este „acasa”. Dupa 4 ani de Romania, ma uit in jur si nu inteleg ce caut eu aici, aproape totul e strain, nu inteleg nici jumatate din ceea ce se intampla in jur, nu mai recunosc nici locurile si nici oamenii. Una peste alta a fost o mare greseala intoarcerea in Romania. Nici de intors in Canada nu e usor dupa ce ai dat cu piciorul la toate acolo, casa, job, plan de pensie. Tot viseaza romanii canadieni ca se vor intoarce aici la pensie, fara sistem de sanatate, fara sistem de pensii, de asistenta sociala minima, fereasca sfantul. Se intorc aici sa moara poate, mai repede decat ar face-o acolo.
Romania pentru voi trebuie sa ramana destinatie de vacanta si atat. Chiar si asa e o dezamagire continua.
Hai sa aveti o toamna minunata acolo in civilizatie sau cel putin normalitate cat de cat!
Îmi pare sincer rău de ceea ce trăiești, sper să îți găsești un ritm și o împăcare. Poate și un grup de mers pe munte, care să-ți redea siguranța și plăcerea de a fi pe poteci. Singură și mie mi-ar fi frică, pe lângă urși și câini, se mai adaugă și oamenii de care m-aș teme…
Legat de România, dezamăgirile au fost și vor fi, se pare că suntem un popor care face alegeri proaste… Până la urmă, comuniștii au decimat oamenii cu gândire logică, Iliescu i-a făcut să plece peste hotare, iar corupția ultimilor zece ani a mai alungat o nouă serie.
Restul… nu sunt destui, cum să facă față? cum să dea tonul?
Cei needucați, cei care refuză educația de orice fel, sunt mult mai mulți și sunt clienții perfecți pentru prostirea media: după ani întregi de mizerii la tv, a urmat fb-ul, iar desăvârșirea vine cu tiktok-ul care a prins la noi ca la nimenea, din păcate…
Da ai perfecta dreptate Caludia. Nu neaparat ursul e problema, noi umblam prin curtea lui nu invers. Am incercat si grupuri… Cu cine? Tineri intre 30 si 40 plictisiti de viata, dependenti de retele, nascuti si crescuti in Brasov care nu stiau de Malaiesti, ce sa mai vorbim de Piatra Craiului. Generatie crescuta intr-un comfort exegerat care nu pune pret pe nimic, nu le place nimic, nici un hobby, nimic.
Felicitari Mirunei care creste frumos si sanatos. Felicitari si voua ca ati ales bine, mai ales pentru ea.
Multumesc pentru gandurile tale bune!
Frumos sfirsit de vara.Felicitari!
Mulțumesc Mihai, așa e, când nu stai locului se adună experiențe frumoase, memorabile, chit că și oboseală sau rămas în urmă cu alte treburi etc.
Aș fi apreciat o vară adevărată, mai plină de soare, e drept, nu caniculară ca în România, ci undeva la mijloc.
Însă per total, când vine septembrie, am sentimentul că s-a mai dus un an…
Nu stiu daca starea ta este din cauza Carpatilor. Cred ca mai degraba iti lipseste familia. Cunosc senzatia asta – cand „sari” un an si …subconstientul lucreaza chiar daca noi refuzam sa ne gandim la asta. Cred ca, fara sa vrem poate, realizam ca anii trec iar cei de acasa cu siguranta nu intineresc. Insa cum spuneai si tu…cum sa le impaci pe toate?
Aici îmi lipsește conexiunea cu locurile… rareori găsesc câte un colțișor unde simt că îmi tresaltă inima, că nu e doar încântare mentală.
Și desigur, îmi lipsesc oamenii, în special cei cu care descopeream munții. Viața merge mai departe pentru toți și nu întinerim nici unii…
Încerc să le impac pe toate mai departe 🙂
Inteleg ce vrei zici insa vine un moment cand trebuie sa intoarcem pagina si sa incepem sa ne bucuram de ceea ce avem in prezent. Traitul in trecut nu ne ajuta. Si sa stii ca si oamenii se schimba cu timpul – chiar daca ai fi ramas in tara, relatia cu prietenii din tinerete,acum la varsta maturitatii, nu ar fi fost neaparat aceeasi ca atunci cand aveam 20 sau 30 de ani.
Claudia dragă, m-am gândit să-ți mulțumesc că mă iei întotdeauna cu tine pe munții pe care-i urci. 🙂 Cât despre sentimentul amărui pe care-l ai, ți-l împărtășesc întocmai de când mă știu. Cum spunea un prieten, la sfârșitul verii am senzația că vara s-a dus și ceva esențial mi s-a scurs printre degete. Sfârșit de vacanță, sfârșit de vară, sfârșit.
Sfârșit de vară, apropierea bilanțului de an – și câte-s nefăcute! Mai ales din cele care trebuie: consulturi anuale, vreun curs finalizat, luat decizii… Mi se pare că până la venirea verii mă pregătesc mai mult pentru unde să mergem, ce bilete, cazare, ce cursă (sic!) etc., importante și astea, dar anii trec și nu cade nimic din cer, mai ales pentru cei care nu am pornit de la zero, ci de la minus ceva…
Așa că, îți urez ce-mi urez și mie, mobilizarea pentru „salvat turma” anului – că sigur mai e destul timp și amăruiul dă bine în dulceață 🙂