[Alpstein] Saxerlücke – un pas cât un vârf

Pe poteca de piatră sfărâmată și zăpadă zaharisită de soare îmi simt totuși picioarele deasupra pământului. Aerul e ca o pernă caldă pe care îmi pot așeza vertical capul. Mă agăț de simțuri ca să percep pe deplin noua experiență. Adierile aduc doar miros discret de rocă încinsă pe când mă agit lăuntric și inutil ce fel de relație se naște între mine și Alpi. Munții, trag aer în piept, se pare că munții nu sunt toți la fel, în sânul unora ești acasă, la alții ești musafirul ce rătăcește prin castel minunându-se de frumusețe, dar negăsindu-și locul.

Tărâmul necunoscut din jurul meu coboară în tot atâtea hăuri câte creste se ridică înapoi spre cer. E copleșitoare scara la care se îmbină totul la o altitudine de nici 1700m. Văd cabana de pe firul văii, drumul ce șerpuiește până la ea, văd poteci săpate în stâncă, văd în depărtare stâlpii unei instalații, dar în lumea nesfârșită a vârfurilor albe tot ce e uman e atât de departe. Privesc, dar nu cuprind.

Pe limba de zăpadă o singură pereche de pași descrie o traiectorie pe care nu o voi urma. Atâta munte și eu sunt doar un punct ce respiră. Aștept, ascultând orice sunet care să însuflețească decorul, mă mulțumesc și cu vocile alpiniștilor de pe versantul opus ce se aud uneori atât de clar de parcă nu ne-ar despărți imensul horn umbrit al trecătorii. Când liniștea se lasă, e completă, de-ar susura sângele în vene s-ar auzi ecoul. Aici sus singurătatea e absolută. Ce sunt Alpii pentru mine? Nu știu încă, dar eu, eu sunt ca firul de iarbă, sunt ca lăstarul îndârjit de jneapăn, sunt o simplă pereche de ochi pentru care frumusețea muntelui înseamnă aici, în Alpi, curaj. Iar azi, Muntele m-a amuțit.

• Duminică, 27 martie 2022, Alpstein – subgrupă a Alpilor Appenzell, aflați cel mai aproape de noi
• Traseu: Nasseel (809m) – Pasul/Șaua Saxerlücke (1662m) și retur: 8.7km, 930m+
• Marcaj bandă roșie (ca pe toate traseele de hiking)
• Drumeți: Claudia și Andrei

Spre creste

Dacă tot o avem aici pe bunica, iar Miruna are cu cine rămâne acasă, e timpul să facem o drumeție în doi. Andrei a mai fost în noiembrie și a desenat un circuit. Eu nu am idee unde merg și ce voi vedea, căci oricum totul e nou, dar realizez cât de dor mi-a fost de munte. De la începutul lui decembrie când am fost la Mălăiești, n-am mai avut sentimentul unei drumeții. Muntele de lângă oraș, cel pe care am tot alergat și-mi satură pofta de natură, are și porțiuni de sălbăticie și teren tehnic și urcări susținute, dar mental, pentru că se continuă cu localități, nu acoperă nevoia de munte.

Am urcat cu mașina pe un drum îngust ce șerpuiește printre ferme. Personal, chiar și drumul mi se pare o provocare în sine. Îmi tot confirm în gând: sunt în Alpi acum, totul e la o altă scară. Unde se lasă mașina e un indicator pe care toate traseele au același marcaj, bandă roșie – următorul marcaj ca dificultate peste rombul galben care înseamnă drumeție ușoară (wandern). Deja știu că aici la fiecare intersecție e un indicator cu săgeți bine întreținute și nu e nevoie de codul de culori din Carpați. Tradiția umblatului pe cărări e mult prea veche în lumea germană încât probabil doar intemperiile naturii distrug, nicidecum oamenii.

Ne-am întâlnit cu maxim zece oameni, deși ne așteptam la mai mulți fiind duminică. Probabil că nu se grăbesc știind starea zăpezii ce obligă la trasee dus-întors și or mai fi alte activități de făcut într-o așa zi cu soare (ciclism, grădinărit etc.). Nu știam câtă zăpadă va fi cu adevărat pe sus, dar mă mulțumea din start gândul ajungerii în preajma crestei. Și chiar dacă pâcla și soarele puternic estompau destul de mult zările, să te simți înconjurat de atâția munți devine automat… fericire.

Mirările n-au întârziat să apară. Cascadele rezultate din topirea zăpezii cad peste zeci de metri de stâncă. Prăpăstiile sunt peste tot, chiar și în pădure mascate de copaci. Poteca e de fapt un drum vechi săpat în piatră. Pădurea arăta ca toate pădurile în pragul primăverii: plină de speranță, de flori, de ciripituri. Copacii vechi tot mai ciuntiți de vijelii stingându-se demn prin lăstărișul avid de lumină… Mi-a amintit de Munții Mehedinți întrucâtva.

Ieșirea la golul alpin a fost pe cât de așteptată pe atât de surprinzătoare. Ne-au întâmpinat buchete de ghiocei bogați și brândușe albe (nu violet, ca la noi) printre pete de zăpadă ce pierdea teren topindu-se alert, părând domesticită de cele câteva perechi de urme, dar în același timp purtând urmele avalanșelor. Mai presus de toate, deschiderea spre pereții de stâncă a fost impresionantă.

Urcarea spre Pasul Saxerlücke a urmat o potecă frământată de animalele ce-și petrec vara la stână, apoi traversează o porțiune puțin înclinată cu zăpadă, ca în partea finală să șerpuiască pe un versant însorit unde totul era uscat. Printr-un mic horn plin de grohotiș și mai sus de zăpadă am ajuns în Pas: un stâlp cu indicatoare ancorat bine în stâncă, o plăcuță de metal și câteva urme de pași spre fiecare direcție. Șeuța în sine are câțiva metri pătrați, spre înainte e un alt horn care coboară, iar în stânga și-n dreapta se ramifică traseele… pentru la vară 🙂

Aici, un fotograf, ședea în tihnă la soare. Cred că aparatul de pe trepied era doar un pretext pentru a se bucura de împărăția munților. N-aș fi crezut că dintr-o șa îngustă, o trecătoare cât să treci călare, se poate vedea atâta munte! Că nu trebuie să urci vârfuri, ba chiar se văd mai spectaculos de unde nu te-aștepți.

Noi? Am continuat spre dreapta spre Staubern unde e și telecabină. Am urcat serpentinele de deasupra pasului și uneori zăpada ocupa cam toată poteca, dar fiind printre jnepeni, înaintarea era în siguranță. Cumva, pe aici am simțit că e nevoie de mai mult echipament pentru a continua, nu doar snowline-uri.

Din poteca ce mergea pe curbă de nivel pe stânga muchiei, se vedeau săpate în iarbă niște trepte. Am urcat pe ele și am ajuns chiar pe creastă pe unde poteca șerpuia matematic printre tăpșane de iarbă sau jnepeni. Sub noi, o pantă înierbată și o capră neagră sperioasă pe care n-am apucat să o pozăm.

Am coborât la potecă și am încercat să continuăm. Limbile de zăpadă păreau tot mai dese și mai lungi și deși urmele se adânceau, amploarea pantei, lipsa unui piolet și vegetația rară formată din arbuști juliți… m-au convins să nu. De fapt, presentimentul meu a fost brusc și copleșitor și cred că era nevoie de foarte mult ca să fiu convinsă. Andrei a prospectat un dute-vino și asta a fost, retur pe unde venisem. Asta e, data viitoare. Probabil în Alpi, la cum îi văd eu de expuși, acesta e secretul: să știi când să lași pentru data viitoare.

Atât de nou totul, că vezi altceva la întoarcere

Pe coborâre am păstrat gheruțele pe încălțările (de via ferrata, din lipsă de bocanci), nu de alta, dar mă cam copsesem la soare și îmi simțeam capul arzând. Nu am avut niciun fel de regret că repetăm traseul, ba dimpotrivă, o ușurare, căci schimbând unghiul aveam mai mult timp să asimilez detaliile. E drept că nici nu mă atrage adrenalina în vreo cantitate cât de mică și nici nu simt nevoia să bravez (pentru asta alerg la concursuri pe munte).

O dată cu soarele mutat mai spre apus, lumina nu ne-a mai orbit la fel de tare și am putut admira priveliștea spre Valea Rinului și spre Alpi austrieci. M-a bucurat poteca care nu era nicidecum excesiv întreținută, ci doar minime întăriri de piatră care păreau să dateze de secole, spre stânele de sus sau doar pentru că traversau munții.

Am ajuns la mașină destul de încântată după această primă drumeție în Alpii elvețieni și, evident, nerăbdătoare să vină vara să ne putem bucura de potecile din Alpstein. Concluzia a fost însă una singură: de frumos, e prea frumos, dar fără colțari și piolet riști inutil să parcurgi traseul pregătit de acasă dacă mai e zăpadă pe sus, chit și puțină.