Am vrut să renunț de la kilometrul unu. Până pe la kilometrul patru am tot pendulat dacă să renunț sau nu. Sentimente amestecate, amânări, frustrări și… vânt. Prea mult vânt. Poate că mă ajuta când bătea din spate, dar cu siguranță mă destabiliza total când îl simțeam din lateral sau din față. Nu reușeam să mai țin ritmul, dar mai grav, îmi reveneam destul de greu când condițiile erau din nou prielnice.
Aș fi tras de mine, dar nu mă găseam, parcă mă ascunsesem undeva între bentița prea subțire de pe urechi și încălțările care se lipeau de asfalt amânând zborul. Am alergat îndesată. Cursele bune nu au legătură cu timpul final. Timpul a fost bun, cursa nu. Și nici cu terenul elvețian sau românesc nu e vreo legătură: când alergi cât poți tu de tare, creierul îți servește antrenamentul fizic și mental, nici mai mult, nici mai puțin. Uitasem că și starea de spirit se antrenează.
Oberriet e un orășel lângă Altstätten, iată un motiv destul de bun să particip la un concurs de alergare aproape de casă: Rhylauf, eveniment dedicat sâmbătă copiilor și tinerilor și probelor foarte scurte, iar duminică curselor de 4.5km, 10km și Semimaraton – care era și etapă de campionat național, dacă am înțeles eu bine (!).
Mergem cu toții duminică dimineața după ce cu o zi în urmă Mike și Radu și-au încheiat vizita la noi. Cumva, datorită prezenței lor, nu m-am mai gândit la prima cursă alergată într-un loc unde nu se vorbește românește. Apoi m-au apucat ceva emoții.
Ștefan îmi ridicase deja numărul de concurs – am observat, intrând pe site-ul mai multor curse, că aici întâi se ia doar numărul, iar la finiș se înmânează ceea ce ar putea fi încadrat la kit sau medalie de finisher (în acest caz, o sacoșă cu o pâine împletită, o peltea de gutui, cupoane de reducere și ceva mostre).
Ne-am reîntâlnit și cu Monica și prietenii lor din Germania care având două fetițe de vârsta Mirunei au făcut-o pe fie-mea foarte fericită instant: mami, acum am și eu prietene aici! M-am bucurat mult pentru ea, dar și pentru Andrei căci știam că va deveni mult mai ușoară așteptarea mea.
L-am însoțit pe Ștefan la alergarea de încălzire și măcar așa mi-am dat seama că dacă nu prind numărul și mai bine, va flutura ca naiba pe tricou. I-am auzit pe mulți în cursă de parcă alergau drapelul. Am revenit la ai noștri. Apoi, tot întrebându-ne unde e lumea, am observat că startul e mult mai în spate. Fuga fuguța și abia ce ne-am găsit infiltrat printre perechile de picioare că s-a și pornit: era culmea culmilor să ratăm startul!
Primul kilometru l-am alergat cu 3:47 min/km. Al doilea cu 4:00 min/km. Prea tare, desigur. Cel mai greoi kilometru a avut un pace de 4:46. Mi-am dat seama că nu am tehnică când a intervenit vântul, când nu e suficient să tragi de tine, când poziția corpului și a călcăturii fac diferența. Alergătoare la fel de mici sau chiar mai slabe ca mine se strecurau abil, nu păreau să fie afectate.
M-a depășit Vera și alte două fete. Pe Vera o menționez pentru că, nu știu cum, am ajuns-o din urmă. La vreo zece pași în urma ei mi-am amintit de ce spuneau Radu și Mike într-o seară la o șuetă despre cursele de bicicletă, dar valabile și la alergare: dacă depășești, trebuie să o faci în forță, să treci pe lângă concurentă și să te duci, să-i dispari din rază, să o demotivezi să nu se țină după tine. Fix asta am făcut. Pe final, Vera, care era însoțită de același tip în tricou negru, m-a ajuns. Se vedea finișul. Cât să fie? două sute de metri? se pot sprinta, mare brânză! Și am pornit ca din pușcă auzind-o cum pornește la rându-i din pușca ei. Și pentru prima oară în cursa asta am avut încredere în mine, am știut că nu mă va prinde din nou. E tânără Vera, născută în 2001, iar nu în 1981 ca mine. Pe când eu am ultime răbufniri, ea abia învață. Eu știu să fug, ea știe să alerge.
Pe scurt, cursa a fost „dubioasă” și nu pentru că a fost una de plat, ci pentru că nu am reușit să mă concentrez, să mă adun, iar vântul m-a scos de vreo patru ori din ritm.
Să mai spun că pe-aici chiar se face sport? Că infrastructura, școala, interesul general fac ca la probele de sâmbătă să alerge sute de copii și juniori. Că ei află de mici dacă le place alergarea, dacă sunt buni la asta, cum să alerge corect etc., că nu descoperă la 30 de ani nostalgia copilăriei și sar de pe scaunul de la birou izbucnind în sport (unii și-n accidentări). Nu prea văd obezi pe stradă. Văd mulți oameni la plimbare în weekend. Văd profesorul ieșind cu elevii de gimnaziu la alergări lungi sau la sprinturi în fața școlii. Realizez câtă voință și câtă muncă individuală au alergătorii români cu rezultate bune „afară”. Oare oi fi și eu în stare?!?
O parte din impresiile scrise la cald de pe facebook:
În primul rând, bine că nu m-am înscris la semimaraton! Era etapă de campionat național elvețian, deci nu de nasul meu, și îmi dublam cu siguranță cantitatea de suferință. Psihic, nu am putut concepe de la bun început să parcurg o buclă de patru ori.
În al doilea rând, de când m-am trezit și am văzut cum se agită crengile în copaci, moralul a pierdut iremediabil 10% din avânt. Știu, vântul bate la fel pentru toată lumea, dar cum fiecare are relația lui personală cu elementele naturii, ce-i pentru unii mumă, pentru alții e ciumă (de exemplu, pe mine nu prea mă omoară soarele sau căldura).
Antrenamentul a fost mult mai intens ca în alte dăți, a contat mult că am ieșit cu Ștefan adesea, dar se pare că atunci când clubul e „Meet the sun” și nu unul sportiv (ca al primelor fete), trasul de tine în competiție e cam… tardiv.
Altfel, am terminat a 11-a la fete cu timpul 43:52, pe locul 4 la categoria W35. Am asistat cu emoție naivă la premiere că nu văzusem rezultatele și nici nu înțelegeam ce se spune la microfon, dar cât de greu o fi să îți recunoști numele?!? L-am și auzit la menționarea „nefericitelor” poziții 4 și 5. Nu-i nimic, sunt obișnuită, de-a lungul timpul am înroșit „treapta” lui atât-de-aproape…
E cel mai bun timp al meu pe 10km (personal best), dar sunt convinsă că pot scoate mai bine, așa că sunt pornită să reîncerc într-o zi cu formă maximă și fără vânt. Ultimul PB era de 44 min pe 10km alergați totuși prin Brașov (Răcădău – Noua și retur), pe trotuar, cu treceri de pieton, cu ceva diferență de nivel etc.
Cât despre organizare, or fi și localitățile mici pe aici și n-au prea multe de făcut/văzut, dar totul a fost pus la punct impecabil, locația fiind a unei baze sportive dotată generos cu tot ce trebuie: vestiare, băi, parcare, sală. Zeci de voluntari. Localnicii încurajau destul de frenetic (traseul a fost format din 2 x buclă de 4-5km care trecea și pe câmp dar și printre case).
Singurul minus găsit până acum organizatorilor: pozele. Deși au fost mulți fotografi, pe site sunt doar trei seturi de poze, unele cu bani, altele la rezoluție foarte mică (cică să le dai email dacă vrei mai mare, ceea ce pe mine una mă descurajează total să o fac, deci asta e. )
p.s. A fost tare emoționant la final să îi aud vocea Mirunei: mami! mami!
Epilog. Luni am alergat ușor prin oraș – o adevărată plăcere pentru minte și mușchi. Marți a debutat cu o sinuzită maxilară de tot chinul! În august am OCC (55km, 3700m+) și, ca pregătire, m-am înscris la prima cursă de trail din Elveția (Chur, 27km cu 2100m+). Cel mai bun antrenament pentru leneșii închipuiți ca mine sunt concursurile la care merg nepregătită suficient. Încă nu am dat de cartea „Cum să motivezi alergătorul leneș, dar ambițios”, astfel că singura strategie rămâne suferința impusă.
