Prima întoarcere din cele nu destul de multe

Mi-am dorit mereu să am un Acasă, dar pereții, orașele, potecile se pare că îmi rămân mereu în urmă. Cu un bagaj sumar și cu mult dor, acasă e acum peste tot acolo unde stau la masă cu oamenii dragi, indiferent de codul poștal. Când privesc din avionul ce zboară peste munți, acasă devine un cumul de amintiri, un colaj de mâini, ochi, cuvinte, râsete, mirosuri, îmbrățișări, mâncăruri. Casele sunt case, pădurile păduri, le regăsesc, le părăsesc, le reinventez, dar oamenii dragi îmbătrânesc concomitent cu mine și timpul ne leagă mai mult decât poate spațiul să despartă.

Nu voi descrie itinerariul ce a străbătut țara pe vreo două axe, un mini maraton de două săptămâni ce nu m-a obosit cum mă așteptam, ci dimpotrivă, s-a armonizat nesperat de bine până și cu vremea preponderent ploioasă, dar voi lăsa câteva amintiri scrijelite pe peretele peșterii mele interioare.

Vecinii de la Brașov ne-au simțit lipsa. Chiar și cei de la blocul vecin.

Nu prea e timp de stat la povești, dar Alina îmi „plombează” sinuzita. Îi văd doar ochii și grija.

Vali, cu piciorul beteag, râzând în ușa beciului lui boier Vintilă.

La mijloc de săptămână umplem casa lui Cristi. Ochi.

Mike ne-aduce orez cu lapte în dimineața plecării din Brașov.

În vizită la mamaia și tataia pozez fumul lumânărilor în cimitirul din Tehomir.

Simțiri fără cuvinte: eu și Andrei privind prea puțin Craiul.

Parcurile Carol și Tineretului pustii luni dimineața după ploaie.

Apartamentul din Berceni îmi pare mai frumos locuit de familia fratelui.

Apartamentul din Răcădău e mai gol de lucruri și mai plin de dor.

Miruna mănâncă frunze de leurdă, soră-mea căută poteca prin pădurea gorjană, eu îmi cert un nepot ștrengar și-l dădăcesc pe celălalt.

Miruna și viața la țară: ouăle se „culeg” cu bunicii, copila stă cu ochii pe găini.

Gogoși frământate la trei mâini din trei generații, fripturi în untură, sarmale, compot de vișine.

Eu cu vară-mea la trei noaptea în bucătăria din Craiova: cei patru verișori mici s-au înțeles și nu prea. Dar măcar s-au cunoscut.

Tâmpa o dată, Tâmpa de două ori: potecile dragi, flori, picnic cu Mike, Miruna și pufuleți, un ghiocel întârziat, o căpușă.

Raluca adormind-o pe Miruna ca să-mi continui eu băuta cu prietenii.

Alergarea pe dealurile copilăriei, tot mai diferite de cele din amintiri. Mărăcinii cresc, solitudinea rămâne.

Miruna îmbrățișându-se cu foștii colegi de la grădiniță, cu Mister. Ora ei de fericire pură.

Foc în sobă, plapumă grea, cocoși cântând în zori, vocile alor mei pe bătătură.

Miruna măsurându-și palma cu a bunicului.

Mama făcându-i Mirunei toate voile, mai puțin pusul la „treabă adevărată”.

Bucureștiul tot mai colorat și, culmea, mai verde. Dar eu mai claustrofobă.

Foșnetul plantelor uscate desființând ghivecele de pe balconul de acasă.

Fluturaș amorțit cu rouă pe ochi, primele flori ale unui puiet de păr.

Ah, România… de-ai fi mai curată!

În dimineața plecării din Brașov totul era alb. Ninsese. Zăpadă peste corcodușii părerilor de rău.

Gările din Oltenia profundă miros la fel și au câini aciuați ca dintotdeauna, dar acum călătoresc cu fie-mea.

Cafea la ibric. Bere la halbă. Vișinata stă pe masă.

Dintr-un Bolt într-altul.

Popas de privit munții: brândușe printre gunoaie, Iezer-Păpușa lucind de-atâta zăpadă, un camion a format o coloană.

Verișoare prinzând baloane de săpun. Cea mică o venerează pe cea mare.

Dulciuri „turbate” de la magazinul din fața blocului, baclavale de la Carrefour, Pinguinii brașoveni reuniți la masa din Ursărie.

Geometrie în spațiu, din nou, în odaia „diladeal”. Poate schimb un destin.

Măcăleandrul de deasupra Răcădăului îmi cântă aproape „la ureche”.

La masă cu prietenii, la masă cu ai mei, în jurul meselor vorbele mai bine curg. Mai ales ale mele – mulțumesc de ascultare.

Îmbrățișări. Zâmbete. Îmbrățișări. Zâmbete. Îmbrățișări.