meet the sun
Nevindecați ne facem mari –
cicatricile rămân albe sub soare,
și neumblați ne-ntoarcem mici
în moștenita închisoare.
Neașteptați ne ducem lin
spre intersecțiile promise,
tot atârnând ne vom sfriji
deasupra mâinilor întinse.
Necopți în toamna timpurie,
o brumă ne salvează de ratare
și neculeși în nicio poezie
rămânem verzi la întâmplare.
Uneori ne simțim ca într-o barcă cu vâsle în timp ce în jurul nostru toți ceilalți au vele. E normal și asta uităm să ne spunem, că e normal să fie așa, să fie pe lumea asta tot felul de bărci, de toate mărimile și puterile, chiar și din cele invizibile. Întinderea apei se vede însă la fel din ambele bărci, viteza e diferită, dar stai! și noi oamenii suntem diferiți. Fericirea altora, râvnită pe cât de incomplet e percepută, ar fi o risipă în mâinile noastre, o banalitate sau dimpotrivă, o povară de nesuportat.
Toamna e anotimpul ultimei chemări: vino să mă vezi înainte de-a fi totul pustiu şi alb! şi intru într-o panică nebună de-a mai face câte ceva înainte. Şi atunci realizez cât de puţine am făcut toată vara, cum am cântat ca un greiere bonom şi iresponsabil şi cum frigul mă încolţeşte ca o foame…
E toamnă. E un motiv bun să fiu astenică. Tot anul aştept aceste zile în care să-îmi pot justifica, pe drept, stările. De fapt, mai e şi astenia de primăvară, dar ea e vinovată mai mult de fotofobie şi migrene.
Acum cerul e gri, lumina e ştearsă, aerul se aşează greu ca un drumeţ obosit. Sunt eu însumi obosită, slăbită, sfârşită, extenuată. Nu mă pot concentra. Oasele îmi transmit durerea lor surdă şi îmi cer să mă ghemuiesc. Într-o cutie de chibrituri eventual.
Mi-as lipi nasul de geam si as privi ploaia.
As sta asa
pana cand mi-ar ingheta obrajii si mi-ar amorti coatele pe pervaz.
M-as uita acolo si as pleca cu gandurile departe sa ma napadeasca (toate) tristetile.