Frauenfelder, un maraton pe dealuri

Primul meu maraton (aproape) plat și-a scris deja povestea cu pași mari pe văluritul papirus al unui colț din Elveția rurală. Am vrut sub patru ore pe un traseu cu dealuri, am crezut în decizia impulsivă, conștientă fiind de antrenamentul modest din acest an, dar bazându-mă totuși pe constanța lui. Și pe ideea că nu mă pregătesc pentru ceva anume, dar vreau să fiu oricând gata pentru pornirile spontane, cum ar fi să decid cu o lună înainte alergarea unui maraton de șosea. Și am fost. Și sunt.

Înainte de poveste

Unde și când? Frauenfelder Marathon, duminică, 17 noiembrie 2024, un eveniment cu multe probe, vedeta fiind Marșul Militar cu care s-a și început tradiția în 1934 și care continuă și azi, cu raniță și armă, dar cu încălțări moderne de alergare.

Oficial traseul are 42.2km cu 640m+, dar realitatea ceasului meu și-a altora este că sub poarta de finiș a arătat 41.7km. Motiv pentru care m-am strecurat cu greu prin mulțime ca să mă mai învârtesc de vreo 400m și să obțin PB-ul pe această distanță: 3h46min.

Isprava mea: 3h43min, locul 9 open feminin (39 alergătoare, 250 alergători), locul 5 la categoria 40+. Proba cea mai numeroasă e semi maratonul, fiind mai mult în coborâre, și care a adunat 1090 de bărbați și 480 de femei. Altfel, nefiind curse prea plate și cu zone de forestier, cred că atracția e totuși atmosfera, iar nu palmaresul sportiv.

Niște cifre:

• primul semi: 1h45min, al doilea semi: 2h1min
• PB pe 30km (2h33), PB pe maraton (3h46)
• cel mai rapid km: 4:08min, cel mai încet km: 7:14min, media 5:22min/km

Înainte:

• cu o lună înainte am luat zilnic o pilulă cu Mg, Ca, K2 + D3
• în ultima săptămână am insistat cu hidratarea depășind câtă apă beau de obicei
• în ultima săptămâna m-am odihnit aproape total (12km în două alergări)

În timpul cursei:

• 3 geluri SiS, 2 geluri Maurten, un pliculeț de magneziu, o pastilă de săruri
• 0.4l isotonic și 0.6l lichide combinate de la punctele de alimentare (optimist)
• 20 de poze pe traseu (nu m-am putut abține)

După (maratoanele de șosea chiar dor):

• durerea musculară a început din timpul cursei (după km 25), m-a handicapat duminică seară, m-a chinuit un pic luni, marți doar când mă așezam/ridicam, miercuri am alergat cu MILA (dar trebuie să impun niște zile de re-cu-pe-ra-re!)
• greutate neschimbată imediat după și în zilele următoare (asta chiar a fost o surpriză, dar îmi confirmă schimbările hormonale – efectiv, am alt corp…)
• niciun semn de deshidratare, fără extra foame, oboseală (HRV-ul a rămas pe verde); dacă nu aș fi rămas cu ceva dureri musculare ici-colo, nici n-aș zice că am alergat un maraton fără să fiu suficient antrenată…

Costuri: 50Fr înscrierea, 30Fr pozele cumpărate ulterior. Ce-am primit? Numărul prin poștă (nu a existat kit), mierea de la final, 6-7 puncte de alimentare cu lichide (și vreo trei alimente), tot atâtea puncte de asistență medicală.

Organizarea: nu mi-a lipsit nimic (ca de obicei, infrastructura elvețiană oferă vestiare, dușuri, toalete suficiente). Logistic, mi s-a părut incredibil orchestrarea atâtor treceri prin localități! Nu există marcaje, doar săgeți metalice în intersecții; în schimb sunt foarte mulți voluntari și cadeți de circulație.

Dimineața (im)perfectă

Ies din casă, merg grăbită spre gară. Nu doar că din trei tipuri de geluri avute acasă n-a fost niciunul cu cofeină, dar am uitat și cafeaua pe masă. Alerg ușor ca să am timp să iau una până vine trenul.

Apăs pe butonul de expresso ce abia se vede pe fundul unui pahar mare, nefiind decisă de care să iau, primesc o observație binemeritată de la vânzătoare, sar în tren. Cafeaua e oribilă, dar o beau ca să o știu în sistem și ca să scap de pahar.

Ies din gara din Au și din cele două parcări o aleg pe cea unde nu mă așteaptă Norbert, colegul de la MILA. Mă fluieră. Dimineața e calmă, eu sunt foarte calmă. Ca atunci când adormi înaintea emoțiilor.

Alături de Norbert drumul trece foarte repede, vorbim despre suplimente sportive – el merge săptămânal la competiții, daca e cineva care știe rețeta succesului, el e. Are 68 de ani și e printre primii nu doar la categoria de vârstă.

Am uitat acasă și un shot energizant și băutura cu proteine pentru după cursa. Măcar am luat numărul primit prin posta cu o săptămână înainte.

Ajungem în Frauenfeld. Îmi place atmosfera, vremea pare perfectă, parcă și soarele e dispus să se arate. Trece o fanfară, urmată de un grup de soldați ce cântă.

În vestiar, o alergătoare foarte tânără mă abordează cu entuziasmul specific. Mona știe multe despre mine, a ținut minte ca sunt din România. Enigma se rezolvă când îmi amintește că am concurat împreună la Engiadina Scuol. Care să fie șansele?!? Ne sfătuim despre echipament, e și primul ei maraton de șosea. Decid să las mănușile.

Nu am emoții. De cum am știut că vreau să alerg acest maraton, n-a existat ezitare, ci o siguranță (nefondată) că îl pot alerga și că o să îmi placă.

Îmi lipsește volumul, dar îmi confirm că strategia mea pe termen lung nu e greșită: să fiu pregătită by default.

[Și e un sentiment destul de puternic să știu ca pot oricând alerga un maraton. Sub 4 ore.]

Mai mult decât ego, e relația cu propriul corp, cu propria minte, cu traumele, demonii, singurătatea, cu bucuria de a rămâne pentru totdeauna copilul care aleargă pe dealuri.

Iar subconștientul a ales pentru primul meu maraton plat… unul pe dealuri. Gândul a încolțit ca multe altele, dar a crescut ca vrejul lui Jack. Miraculos și plin de vlagă.

Împreună cu Norbert și Mona facem încălzirea și mergem în zona de start. E o piață unde cântă fanfara. Și unde startul se dă cu tunul.

Pornesc, zâmbesc, e așa bine să fiu! Rotesc privirea în jur, încă apuc să le văd pe fetele înalte și ultra slabe ce îmi amintesc că sunt departe de-a alerga frumos, eficient tehnic, dar în lumea mea se aleargă pentru poveste.

Primul semi – când mintea scurtează kilometri

Strategia e să nu pornesc prea tare, e oricum la deal. Și ce deal. Îmi amintește de filmul cu detectivi Străzile din San Francisco. Apoi, să alerg fiecare 10km confortabil sub o oră, să strâng ceva rezervă pentru ultimii doi kilometri și pentru cele două iminente sesiuni de cârcei, ca să scot totalul sub 4h.

Echipamentul încă nu și-a găsit locul pe mine, centura cade la nivel burții, astfel că pulsul e 60bpm pe urcare cu 4:55. Încălțările cele noi se simt grele, încă analizez cum să fac mișcarea sa scot ce e mai bun din ele (Hoka Mach X) și din mine. Dar șosetele luate cu o zi înainte se dovedesc perfecte. Aveau să fie până la final.

Se termină dealul, e soare, se văd câmpurile. Ce bine e să fii la începutul călătoriei, de care mă bucur că e lungă cât să nu simt presiunea că vreau să o fac cât mai scurtă. Sic!

Hotărăsc să pun muzica abia după km 10, deocamdată prefer să mă simt. Să mă concentrez asupra fiecărei mișcări, să identific din fașă ce nu e ok, să mă conectez la energia zilei. Călcătura e ciudată. Normal, 3:50 la vale, las-o mai ușor Claudia!

Dealurile nu se dezmint, șarpele de alergători urcă și coboară. Încep să îi prind din urmă pe cei aflați la proba de marș militar – au avut startul înaintea noastră.

E tot mai plin de localnici care încurajează pe margine. Și e doar începutul.

După gelul de dinainte de start, îmi amintesc să mai iau unul după prima jumătate de oră.

Cei mai grei kilometri sunt mereu primii, doar că azi îmi reglez ritmul mai ușor ca la alte alergări. Nu am venit ca să câștig, țelul e timpul sub patru ore și poate o clasare la categorie, dar sentimentul de cursă bună se înfiripă și știu cât de mult contează să existe.

Reușesc 12km în prima oră, una cu destul de multă diferență de nivel, astfel că va fi confortabil să mai alerg câte 10km în câte o oră. De necunoscuta cârceilor mă tem, la concursurile montane reușesc să mă târăsc, dar aici?!? Și e tot mai multă lume… Durerea cere intimitate.

Pornesc muzica în căști. Mai iau un gel. Ritmul e bun și chiar dacă fiecare deal îl schimbă, nu mă lupt cu pantele. E așa o împăcare ce nu mă caracterizează, dar îmbrățișez starea pentru că nu se știe când o mai experimentez.

Mă depășesc două concurente, cred că sunt de la categoria mea. Una pare în formă, alta e neobișnuită: mai mică decât mine la statură, incredibil de slabă, aleargă cu pași foarte mici, abia ridicând tălpile, abia îndoind genunchii. Și totuși, se duce!

La primele puncte de alimentare nu opresc deocamdată, am flask-ul meu de 0.5 cu isotonic din care mai iau câte o gură când îmi amintesc.

Înainte de Wil trecem printr-o pădure, se aleargă pe pământ umed, vântul poarta frunzele, eu îmi port endorfinele la vale. Oboseala încolțește, doar mă apropii de pragul maxim alergat în ultima vreme, 20km. Știu asta, nu e panică, dimpotrivă, de asta am venit, să văd cum e pe plat după ce îmi ating limita.

Și e foarte diferit.

Le depășesc pe cele două fete, una s-a oprit să ia apă, iar cea ultra slabă are și pe coborâre același ritm, aceiași pași mici. Depășirea s-a produs de la sine, mi se pare irelevantă, coborârea s-a terminat și porțiunea plată anunță apropierea orașului.

Un peștișor mă gâdilă pe la gamba stângă. Nu, n-am căzut în lac, e vestitorul cârceilor. La gambă?!? Asta e ceva nou, în ultimii ani am avut doar la coapse. Acționez înainte ca peștișorul să devină rechin și scot pliculețul de magneziu. Reușesc să mi-l suflu și pe obraz și ochelari, întind limba să recuperez o parte, mă șterg amuzată de restul. Clar, eu și drogurile!

Intru în Wil. Îmi mut total atenția spre direcția traseului și „obstacolele” traseului. În Elveția trotuarele sunt așa de finuț bibilite că te poți învăța prost, îți pierzi deprinderea de a reacționa la vreo groapă de pildă.

Se ocolește în urcare biserica din centrul vechi. De aici se va da startul celor de la semi maraton. Văd ceasul startului, arată 12:15, iar la 12:30 de aici vor porni 1500 de alergători.

Wil-enii par să fie toți pe străzi, atmosfera e incredibilă. Urc, cobor, casele vechi îmi fură privirea în timp ce neuronul de gardă repetă într-una: nu uita de piatra cubică! Dau drumul picioarelor la vale, aud un cor de „Hopp Daniela! Hopp Claudia!”, mă trec lacrimile, n-am cum.

Ies din oraș, km 22, realizez că nu m-am plictisit deloc pe primul semi, parcă nu știu când a trecut, dar mai ales, că de-acum începe adevărata cursă.

Mai ai doar un semi maraton!, îmi spun, și chiar e multă ușurință în acest doar.

Al doilea semi – pe plat e mai greu ca pe munte

Teoretic, știam asta. Practic, am trăit-o pe propria piele după curse de cinci sau zece kilometri. La 21km m-a salvat mintea să nu mă înscriu. Pentru acești 42km dorința a fost prea naturală ca să o contest.

Semnele oboselii se arată în oase, în șolduri și în genunchi. Mișcarea repetitivă își cere tributul, e normal, dar cam repede.

Se aleargă tot mai des pe bucăți de drum forestier și nu-mi place deloc cum se simt pietrele sub tălpi. Disconfortul vine din multe părți, dar mai iau un gel și o gură de isotonic.

Lumea continuă să fie numeroasă pe lângă ruta noastră, fiecare șosea e blocată, coloane lungi de mașini așteptând. Într-una din ele erau și Andrei cu Miruna.

Urc tot mai greu fiecare deal, cobor tot mai înfrânată, dar după câteva sute de metri de plat… abia aștept următoarea urcare. Mă uit rar la ceas, iar când o fac, a mai trecut un kilometru. Sunt în grafic cu timpul sub 4h, e tot ce mă interesează.

Simt o răscolire la stomac, iar pădurea prin care trecem e perfectă pentru o oprire. Aia e, câteva minute nu sunt risipă dacă e musai. Dar e atâta lume! Cumva, îmi trece, dar grija persistă: dacă mă apucă într-o zonă de plin câmp, o să mă distrez…

Km 25. Genunchii și șoldurile dor puternic, simultan, uniform. Mișcarea devine anchilozată, de schelet mânuit de un păpușar. Fir-ar! De pe acum? Continui să alerg încercând să găsesc o mișcare mai blândă. Ceasul arată un pace bun, energia e pe baricade, starea de spirit e încă optimistă.

Mă ajung primii doi alergători de la semi. Gazele. Struți. E super fain să îi văd în acțiune. După minute bune, mai trec alți trei. La fel de spectaculoși, dar totuși… mai înceți. Durează ceva până mă ajunge prima fată însoțită de doi tipi, toți trei fiind foarte înalți și foarte slabi.

Kilometri trec și durerii din oase se alătură blocarea mușchilor, preț de câțiva metri trec de la senzația de greu la durere acută, de parcă m-am lovit de ceva. Tot ce e între genunchi și șolduri se transformă în doi butuci pe care îi scutur la fiecare pas și ei ar cădea… de-ar putea.

Pe o porțiune de urcare o dau la pas și încerc un masaj. Mă doare și pielea la atingere, nu doar ce e sub ea. Renunț, dau câteva palme ușoare și fără efect, dar pentru moral e un impuls: hai că poți, Claudia, e doar e etapă! Și repornesc în alergare ușoară în uralele unui grup ce încearcă să mă motiveze. Apreciez. Le zâmbesc recunoscător.

Rămân cu surâsul pe chip și decid să nu renunț la el. Să mă concentrez la el și să-l trimit în fiecare celulă. Mi-e tare greu într-o parte a corpului, dar în toate celelalte mă simt încă foarte bine, puternică, sigură pe mine.

Lăsând la o parte toleranța mea nativă la durere, analizez cât de lucid pot, dacă ceea ce simt este sau poate duce la o accidentare. Decid că nu e cazul, e prea uniformă „tortura” la perechile de cvadricepși, femurali, ITB-uri. Gambe, glutei, soleus, glezne sunt ok. Scheletul (genunchi și șolduri) „doare” și el și asta mă îngrijorează puțin.

Punctele de alimentare sunt mai dese și opresc la fiecare. În total vor fi două ceaiuri, o dată apă, o dată supă, paharele fiind maxim 1/3 pline. La una din reporniri mă încearcă al doilea peștișor cârcel al zilei, la talpa dreaptă de data asta, și iau pastila de săruri.

Cele două fete de la cursa mea mă depășesc din nou și dacă prima se vede cum depune efort, cea slabă e ca trenul: s-a pus pe șine și asta e tot, 42km mai târziu face prima stație. Cred că o să mă urmărească multă vreme stilul ei de alergat, cu mișcări atât de minimale ale picioarelor, ale corpului cu totul.

Alerg nu pe cât aș vrea de repede, dar alerg. Durerea e cu mine, eu sunt cu maratonul. Am trecut de km 30 și mă aștept la acel „zid” de care am tot citit la alții. Ce zid să mai și fie când eu rostogolesc butuci?!?

Chiar și dureroși, kilometri trec la fel de repede ca până acum, nimic nu pare să-mi pună la încercare mentalul. Pancarte anunță câți mai sunt: 9, 8, 7. Altădată aș fi exclamat aoleu! cât mai am!, dar nu și azi. Am venit să alerg 42 și să am parte de fiecare metru, de fiecare pas.

În continuare, mă încadrez sub patru ore și singura grijă sunt cârceii. O criză suprapusă peste această durere de mușchi mi-ar încerca cu siguranță niște limite neatinse încă, cât să tolerez și eu?!?, dar ceva îmi spune că dacă nu schimb nimic, pot alerga așa „mult și bine”.

Și nu schimb. Iau și ultimul gel al cursei la km 38, mai scurg din isotonic (din care voi mai găsi acasă100ml…) și alerg cu pace decent, deși terenul e predominant la vale și cei de la semi trec pe lângă mine într-o viteză superioară. Cert e că între mers și alergare, aleg pe cea din urmă.

Nu are sens să forțez, nu termin în 3h30 cum era maximul dorit, iar orice sub 4h are aceeași valoare.

În continuare mă animă fiecare pantă, mă doare extra fiecare coborâre și mă „plictisește” instant fiecare zonă plată (am zis-o de-atâtea ori pe asta cu platul cel plictisitor că mi-am spălat creierul și l-am întors împotriva mea).

Realizez însă că-mi termin primul maraton încă alergând deși nu cunosc mulți oameni ce ar putea îndura cum îmi simt picioarele, cum mut chinul de pe unul pe altul. Dar durerea e una și bucuria e alta și coexistă împreună ca într-o spirală ADN.

Mă apropii de Frauenfeld, recunosc o porțiune comună cu cea de după start, dar apoi continuăm pe altă parte. E inspirată alegerea, e o potecă printr-un crâng și e tare, tare frumoasă în culorile toamnei.

Coborârea pe asfalt pare lungă și dură și parcă îmi bate cuie în picioare. Interesant e că nu simt că pierd controlul, călcătura e sigură, dar doare ca naiba. Aici trebuia un sprint, o goană la vale, la naiba!

Se vede intrarea spre stadion și aproape că nu-mi vine să cred că asta a fost tot.

Trec pe sub poartă cu bucurie, dar și cu ochii pe ceas: s-au făcut cei 42.195km?!? Doar am venit pentru un maraton.

Nu-mi cade bine să văd doar 41.7km și decid instant că mai pot alerga puțin pe stadion, doar că trebuie să mă strecor printre finișeri și, cu aportul celor mulți de la semi, chiar e aglomerație. Reușesc să răzbat, dau o tură pe iarbă, ceasul arată 42, mai trebuie, și atunci mă aud strigată. Îi văd pe Andrei și Miruna, ea vine spre mine și o chem să alergăm împreună, explicându-i că mami mai are un pic de… completat.

Ultimii 400m sunt înregistrați cu o viteză de melc, dar tot îmi scot la capăt maratonul și cel mai bun timp de până acum. De la concursurile montane aveam 6h52min (OCC, 56km, 3600m+), astfel că orice timp obținut la Frauenfeld era automat personal best.

Cursa e gata, durerea nu

Am reușit! Nici n-a fost prea lung, a trecut repede, am alergat aproape fără oprire – pentru mine, obișnuită cu ritmul schimbător de la cursele montane, unde se mai și merge, e ceva!

Din postura de robot fericit, totul se vede diferit. A meritat tot chinul, gândesc, sunt mândră că n-am renunțat, că mental nu am cedat chiar dacă mușchii au făcut-o. Asta până dau de primele trepte…

Mă mișc în reluare în drum spre vestiar. O iau pe Miruna cu mine și mă așteaptă până fac dușul. O reîntâlnesc pe Mona, a făcut o cursă mai bună ca a mea. O felicit și mă bucur pentru ea. Și cam la asta s-a redus toată socializarea… (acasă, era obișnuință și parte dintr-o cursă).

După un concurs montan, la orice mișcare mai ciudată, mă iau cârceii. Nu cred că am făcut vreodată duș imediat după pentru că nu aș fi îndrăznit să-mi scot echipamentul, mai ales colanții. Acum e diferit, chiar încerc un stretching de test.

Revin afară, coborând tare greu scările. Prindem o coadă rezonabil de scurtă și luăm câte un cârnat la grătar și ne îndreptăm spre mașină. Îi trimit un mesaj de felicitare lui Norbert, a alergat cu 20 de minute mai bine ca mine și e pe locul doi la categoria 60+.

Decid să nu stau la premiere (și pe fondul frigului fie-mii). Am înțeles că se premiază primele patru fete la categorie și eu sunt a cincea. Dacă se premiau cinci, eram a șasea. Cum a constatat și Monica, am o „chemare” pentru locul de lângă podium. Eu zic că Universul îmi transmite mesajul: mai antrenează-te și tu, femeie, uite cât de puțin îți mai lipsea!

Iar dacă am putut evita ajunsul mai repede pe canapea, am făcut-o, seara continuând la Monica și Ștefan, unde de voie, de nevoie, m-am mai mișcat câte un pic evitând înțepenirea într-un loc.

Acasă mă aștepta o felicitare făcută de Miruna: locul unu pentru mami.

Concluzii

Mai alerg un maraton de plat? Cu siguranță, da. Dar vălurit, sau măcar cu un traseu/peisaj interesant. Nu mă văd repetând bucle și, în niciun caz, urbane.

A fost cam târziu la 43 de ani să fac acest pas? Consider că nu, probabil m-aș fi blestemat de o făceam în trecut, pe un traseu care să nu mă inspire, ca acesta.

M-am accidentat până la urmă? Mai simt punctual ceva dureri, dar nu. Însă îmi propun să fac mai multe exerciții pentru șolduri și genunchi. Și să las corpul să se recupereze.

Sfatul meu pentru cine se gândește să se lase inspirat? Mai mult volum (nu doar o medie de 40km săptămânal), iar în TOATĂ săptămâna de dinainte: extra odihnă, extra hidratare, extra săruri și minerale.

Și, în plus, înscrieți-vă la acele curse la care simțiți cu adevărat chemarea (nu conjunctura sau anturajul) și atunci când vă simțiți mental pregătiți. Cele mai bune curse ale mele au fost pe acest calapod.

Mulțumită? Cu timpul, da. Și cu faptul că am terminat în top 10 chiar și la o cursă pe plat. Se poate mai bine? Cu vreo zece minute, dar să mai îmbătrânesc puțin.