17 ani de blog

Acum 17 ani pe 17 noiembrie 2008 scriam prima postare pe acest blog. Erau în vogă blogurile cum sunt în prezent video-urile. Nu exista facebook, a apărut abia în 2004, însă nu era prea popular în România. Dar se scria și se citea, mai ales pe forumuri. Altă lume, știu. Am început Meet the sun-ul din dorința de-a avea ceva al meu, după despărțirea de o viață care intrase în conflict cu maturizarea mea. A trebuit să fie un blog anonim, să nu fiu „găsită”, lucru care evident s-a întâmplat dar care, în timp, n-a mai contat. După ani și ani, Claudia încă scrie pe blog.

Cu alte cuvinte, am trecut proba timpului, eu chiar sunt o bloggeriță, o povestitoare, n-am fost doar la modă, ci mi-am urmat firea, menirea, pasiunea, m-am scos din depresii, mi-am alinat singurătățile, mi-am dresat demonii, și-am povestit, oh, câte am mai povestit! Pentru mine am scris și scriu, sau pentru cine mai are nevoie, un scris de plăcere sau de durere, terapeutic sau extaziat, un exercițiu de voință uneori, parte din viața mea indiferent unde o trăiesc și cum.

*Erată: Facebook a apărut din 2004, dar în 2008 încă nu era destul de popular, cel puțin când eu am început blogul, nu auzisem de această rețea (în România, în 2010 avea cam jumătate de milion de utilizatori, însă în următorii ani a explodat)

☼

Înainte de a înșira și alte gânduri „la aniversară”, trebuie să vă mulțumesc vouă, cititorii mei. Nu doar că mă însoțiți de ani de zile, dar adesea mi-ați scris, comentat, susținut. Rar anunț pe facebook câte o postare, nici atunci nu bat toba să trezesc satul, nu folosesc tehnici de provocat oamenii să intre (cu titluri mincinoase sau subiecte controversate), astfel că toți cei care vizitați meetsun-ul o faceți din curiozitate, din plăcere sau… că v-ați obișnuit cu mine. Ce să mai, mulțumesc 🙏🏼

☼

Alandala despre blog și viață

Poza care deschide articolul este din 2008. A fost greu să găsesc ceva potrivit din acea perioadă. Dar am ales-o pe aceasta nu pentru că aveam 27 de ani, ci pentru că deși vedeți o femeie fericită, mă aflam în cea mai neagră perioadă a existenței mele, pe muchie… Fac parte dintre acei oameni care par mai vii și mai tineri pe dinafară decât pe dinăuntru.

Am luat-o de la capăt cu toate și am creat și blogul. Așa am știut eu atunci. Primele motto-uri ale blogului vorbesc de la sine despre cum timpul și scrisul au vindecat.

N-a mai rămas nimic căci am luat totul cu mine.
Când unii văd noroiul în care-mi țin picioarele, eu văd frumusețea ploii ce cade peste mine.
Încet, încet voi trece munții...
Îmi cunosc atât de bine slăbiciunile încât le știe toată lumea.

*

Pe axa timpului: mai întâi a fost blogul (noiembrie 2008), apoi mersul pe munte (mai 2009), apoi Andrei (din noiembrie 2009), apoi alergarea montană (din iunie 2010), Canada (2012 – 2013), Miruna (noiembrie 2016), Elveția (din decembrie 2021).

*

Poate că blogul a fost o necesitate sau un hobby, dar de multă vreme e mai mult de atât.

*

Regret că n-am pus pauză să fi scris o carte? N-are a face, cartea e începută dar n-am ales bine momentul, era nevoie să-i dedic zile întregi la rând. Pe blog, scriu când pot, mă strecor. O carte te soarbe, te vrea acolo cu totul. Incredibil sentimentul, sper să-l retrăiesc cândva scriind din nou…

Are blogul valoare literară? Per total, nu, dar adesea am scris de m-am surprins, autentic, de mă mir de mine (sic!) – bașca, sunt rânduri de care am uitat total și le citesc de parcă n-aș fi fost eu autorul…

*

Am pierdut timpul? Uneori da. Nu toate subiectele au meritat, nu tot ce am scris a adus vreo valoare în această lume, alta decât o nevoie a mea de moment de care am și uitat. Dar e fix ca la antrenamentele de alergare, unele au singurul beneficiu de a-ți nu ieși din mână (sic!).

Sigur, mă gândesc adesea că puteam folosi acest timp pentru mai multe activități cu fiica mea, pentru somn, pentru învățat lucruri (poate de plictiseală chiar învățam germana…). Puteam scuti stat pe scaun pentru editat mii de poze. Puteam evita stările de tristețe ce ies la iveală atunci când scrii…

*

Cenzură? Din plin. Din păcate. Motive destule, variate, dar principalul e că nu am vrut și nu vreau să rănesc pe nimeni. Ca orice româncă, cu un bagaj serios de traume, am apelat mereu la metafore și exprimări criptate ca să evit exprimarea directă.

*

Ofuri? destule, ca la omul care se implică.

Cel mai mare este, contrar așteptărilor, că apropiații mă citesc mai rar decât restul. Familia… nu mai zic. E drept că eu sunt omul care vizitează site-urile prietenilor chiar și atunci când aceștia s-au lăsat de scris și, dacă ar avea toți blog, mi-aș face timp să-i citesc. Dar asta pentru că așa sunt eu.

Un altul este lipsa de reciprocitate. Oamenii își pot face o idee despre ce mai fac eu, dar eu n-am de unde să știu ce mai fac ei. Când nu mai locuiești suficient de aproape pentru întâlniri față în față, e unul dintre sentimentele care îngroașă rândurile singurătății.

*

Mai are vreun sens să existe bloguri când rețelele sociale atrag oamenii cu imagini și video, de departe mult mai interactive? Tot sensul din lume!

Personal, nicio îndoială, fără blog nu aș fi fost în stare să țin un jurnal. (dacă fac demență la bătrânețe chiar o să-mi pun întrebarea „ce-a vrut să spună autorul?!?”).

Iar dacă am învățat ceva de la elvețieni, e că lucrurile bune transcend vremurile. Ceea ce poartă cât de cât o valoare, indiferent de formă, rămâne. Scrisul e clasic, dacă se va duce de râpă, apoi toată omenirea va sfârși în „infinite scroll”…

Altfel, informația scrisă, pusă cap la cap, va fi mereu căutată. Chiar dacă de un AI sau de un bot, nu doar de oameni curioși. Cu o mențiune: trebuie să fie vizibilă, activă, adică cineva o întreține, plătește găzduirea etc.

În materie de informație, lucrurile nu evoluează neapărat înspre bine:

• forumurile s-au dus și o dată cu ele informațiile prețioase de acolo;
• facebook-ul are multe grupuri valoroase, dar private – nu sunt accesibile la căutare (nici din facebook, nici din google etc.). Dar și ce este public pe facebook se pierde în negura rețelei – eu nu mai știu ce am postat la mine pe cont acum x ani, voi?
• n-am tiktok deci nu am acces la ce-ar putea fi bun pe acolo;
• pe youtube caut când îi musai, dar vizualizez secvența ce mă interesează și pa-pa!
• multe site-uri sunt făcute la kilogram, pentru afișat reclame, conținutul e adesea copiat, tradus, multiplicat etc.
• blogurile sunt tot mai puține, motoarele de căutare le țin departe de prima pagină, n-au niciun interes, acolo-s sponsorizatele și site-urile care vând ceva.

Pe scurt, pentru ceva veridic, detaliat, autentic, trebuie să cauți tu singur.

Altfel, doar de când folosesc eu internetul, de prin 2000, s-au schimbat foarte multe lucruri, multe platforme au apărut și dispărut. Mulți creatori și-au urmat scopul (banii adesea, dar nu neapărat) și au migrat de la una la alta. Am văzut atâția bloggeri „pe val” care-au dispărut încât mi s-a confirmat teoria: cine-a scris de dragul scrisului, a continuat să o facă. Cine nu, nu. Și e ok. Nu se ridică statui.

☼

Pe 17 noiembrie 2011 am publicat această poezie, Soarele pe galben.

Spune-mi de vezi
în luminile verzi
din ceața defectă,
minutul captiv
între două culori
traversând o secundă perfectă?

Sau… nu-mi spune, nu!
decât nimic, mai bine s-aud
o mirare.

Poveștile clipei sunt doar
inverse numărări
pornind din A mare.

Și totuși,
uită-ți mirarea și crede,
ca un pion ce trece pe roșu,
pe verde,
și-n frigul secundei perfecte
respiră-mi nălucirea solară!

Traversez atât de multe străzi uneori,
încât uit câte granițe
poartă mâna ta caldă.

(inspirată oare de o plimbare în doi când soarele de noiembrie se așază în lungul străzii? Cine mai știe…)

☼

La aniversarea de patru ani: „Meetsun e o mărturie. A mea pentru mine. Când recitesc, trecutul se recreează instant și e frumos să te poți uita la trecutul tău cu mintea și sufletul din prezent, când amintirile tind să se modeleze după tot felul de așteptări și vindecări, mai ales vindecări…”

☼

Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face aproximativ la fel 🙂