[Jurnal în mișcare 12] 2023 sub lupă

final de an

Decembrie se încheie nesperat de bine și „scapă turma” anului. E incredibil cum o mână de ajutor, venită de unde nu te aștepți, îmbunătățește starea mentală, motivația, hărnicia, optimismul. Iar luna aceasta am avut parte de mai multe mâini întinse și sunt foarte recunoscătoare. M-au ajutat foarte mult și comentariile de pe blog, conversațiile de pe email sau chat-uri, și vă mulțumesc pentru că sunteți alături de mine, chiar dacă ne cunoaștem personal sau nu. N-am putut să nu observ că blogul continuă să fie un spațiu în care oamenii pot scrie ce simt și vă asigur că așa va rămâne și în 2024.

Și pentru că veți citi la anul, eu publicând la mijlocul nopții, la mulți ani! Un An Nou cu adevărat nou!

...citește mai departe ↑

Experiment „ia mâinile de pe facebook”: telepatia nu există, algoritmul suntem noi

Claudia alergare facebook meet sun blog 3

De minim o săptămână stau departe de facebook. În cazul meu, „departe” înseamnă să intru doar de pe laptop și să mă abțin de la a interacționa: să nu postez, să nu dau like, să nu comentez. Cel mai mult timp mi-l petreceam pe telefon, era un fel de alternativă la lipsa de chef de orice, un Alt + Tab la ce (nu) se întâmpla în jur. Am șters aplicația și, în lipsa ei, mi-am instalat altele, deocamdată mai utile.

Mi-a fost și încă îmi este greu, dar experimentul va continua pentru că încep să întrevăd și concluzii. Prima este că rețeaua socială, fb-ul sau oricare alta, nu funcționează pe bază de telepatie, doar avem impresia că ne vedem, că știm unii de alții. Nici că ne-am fi așteptat la altceva, dar ne-am obișnuit să dăm vina pe Marele Algoritm pentru ceea ce noi nu facem: nu comunicăm.

...citește mai departe ↑

Ca pe vremuri


Dragă blog, ce-mi întinzi tu e o pagină albă pe care nu (mai) pot scrie, dar uite câte butoane care să mă îndepărteze de tine sunt! Eu mi-aș dori să redevenim anonimii de odinioară, liberi ca odinioară, când eu scriam și ștergeam până te lămureai că mi-era viața prea vraiște ca să o aștern în cuvinte și de aceea șopteai într-una ca un mentor în urechea-mi ca să nu mă simt singură, iar după ce n-am mai putut fi singură nici de-am vrut, tu te-ai prefăcut că-mi pierzi frecvența cum face radioul mașinii prin sate uitate de lume. Acum tăcerea ta indiferentă dacă scriu sau nu eu o iau ca pe o mustrare, mustrarea mi-e pagină albă și o putem lua de la capăt tu și eu ca doi atipici tovarăși de viață. Noi nu mai îmbătrânim. Și uite-mă cum dau din colț în colț prin ferestrele tale ca un păianjen nehotărât de unde să-și înceapă pânza, un păianjen captiv dacă s-a mai pomenit. Apăs pe buton și ies, mă întorc când mi-o fi mai greu.
Dragă blog, ce știi tu?!?

...citește mai departe ↑