Când am avut ideea de a creea meet-sun-ul? Mult mai demult de 17 noiembrie 2008. Scriam pe un alt blog, dar voiam un blog al meu, un loc al meu. Numele a venit dintr-o serie de încercări pe o foaie câteva zile la rând. Când am alăturat „meet” şi „sun” am înţeles că am numele şi am încetat căutarea. Nici o clipă de-atunci şi până azi n-am regretat alegerea numelui.
Între timp mă interesam de cumpărarea unui domeniu .ro şi de găzduire. Puteam să încep pe platformele wordpress sau blogspot, ştiam de ele şi eram chiar familiară cu ele, dar v-am spus, voiam un loc cu totul şi cu totul al meu. Până când am finalizat procedurile de cumpărare şi instalare a mai durat ceva, însă clipa cea mare a fost una de suflet. Ziua de 17 noiembrie a fost a primei postări şi chiar dacă am fost deseori tentată să schimb acel conţinut stângaci, mă bucur că n-am făcut-o (sus în meniu aveţi o pagină Arhive unde se poate accesa lejer „Cuprinsul” blogului).
Am început timid, anonim, ferindu-mă de cuvinte, ascunzând în ele tâlcuri pe care, slavă Domnului! şi azi le pot descifra 😀 Îmi doream atât de mult să scriu încât mă împotmoleam şi mă autocenzuram într-un război continuu, intern, de căutare de sine, de uimire a regăsirilor…
Meetsun era un blog al soarelui de pe strada mea, o parte din rândurile scrise atunci se mai găsesc şi pe pagina „Despre mine” (tot acolo mai sunt şi alte amănunte despre mine şi meetsun):
Am deschis uşa coliviei. Am învățat să zbor și lecțiile continuă.
Se pare că soarele a răsărit şi pe strada mea. La început mi-a orbit ochii și mi-a înfiorat fiecare celulă. Deloc ușor. Ai grijă ce-ți dorești, mi-am spus…De-atunci, fiecare clipă înseamnă ceva, îmi dezvăluie ceva. Îmi ia timp să recunosc căldura şi să mă bucur de ea.
M-am luat de mână şi m-am dus cu MINE în lume.
Anonimatul a durat destul de mult timp. Justificat. Sau nu. Oricum n-am ajuns niciodată să scriu cu adevărat personal. Nici acum n-o fac. Scriu lucruri pe care multă lume le simte sau le trăieşte, nu-s ale mele, nu eu le-am inventat. Personalul meu e al tuturor şi motto-ul momentan al blogului justifică asta. Ce mi-e cu adevărat personal mă face să scriu, e motoraşul…
Primul motto a fost:
n-a mai rămas nimic căci am luat totul cu mine
şi da, ca o rugăminte că spun, tot ce-i al vostru trebuie să fie la voi, în voi, orice altceva nu vă aparţine cu adevărat.
Blogul a tins să capete un aspect de amestec până când cineva mi-a spus să nu fac asta, să-mi păstrez direcţia. Am făcut-o şi recunosc când ideile bune nu-mi aparţin. Ce-i drept am primit şi tot felul de acuze care mai de care legate de blog, dar timpul sper că a răspuns tuturor. Singura mea înfumurare e că pot afirma că nu m-am schimbat, că am crezut într-o idee, într-o dorinţă şi n-am greşit urmând-o. De evoluat, sper totuşi, să fi făcut-o…
Meetsun e azi o mărturie în primul rând. A mea pentru mine. Când recitesc, trecutul se recreează instant şi e frumos să te poţi uita la trecutul tău cu mintea şi sufletul din prezent, când amintirile tind să se modeleze după tot felul de aşteptări şi vindecări, mai ales vindecări…
Nu ştiu de ce am ţinut să povestesc aceste lucruri, poate pentru că şi eu şi blogul am ajuns la o anumită maturitate împreună. L-am „ocrotit” mai mereu şi am ţinut departe de el multe dintre răbufnirile mele (mai ales cele sociale!), iar el a scos subtil de la mine acele stări pe care le-aş fi putut ignora de n-aş fi omul introspecţiei.
Inevitabil, n-am rămas doar noi doi. Ne-am deschis sufletul cu încrederea că oricât ar fi lumea de făcută după un tipar, există fericite scăpări pentru care nu e totul de-a gata, pentru care detaliile şi frumuseţea simplă şi neetalonată mai are un preţ şi astfel, am strâns în jurul nostru mulţi oameni frumoşi cărora le mulţumim de fiecare dată. Şi de data asta, mai ales celor care nu ne scriu niciodată 🙂
Aş minţi dacă aş spune că scriu pentru voi, oamenii care mă citesc, la fel cum aş minţi dacă aş spune că scriu doar pentru mine. Adevărul e în alegerea de a face ceva ce mă defineşte şi la care nu am ajuns deloc uşor. Afirmăm cu multă uşurinţă că suntem ceea ce suntem şi confundăm visele cu ceea ce avem deja, uităm cel mai adesea că a te mulţumi cu puţin înseamnă a înţelege acel puţin şi a avea din el ceea ce n-ai putea avea din multul lumii. Eu sunt un om care se mulţumeşte cu puţin, blogul la fel. Evoluăm încet, fiecare pas înainte ne entuziasmează, fiecare pas înapoi ne macină, iar viaţa ne e cu mult mai plină decât lăsăm, după pricepere, să se afle din cuvinte. Şi suntem tineri, încă foarte tineri.
Dragii mei, meetsun a fost şi va încerca mereu să fie un grăunte naiv ce nu caută pământul potrivnic şi nu aşteaptă ploaia potrivită pentru a da naştere unei tulpini. Aş fi putut scrie asta pe înţelesul tuturor, dar am ales o metaforă, mereu alunec înspre metafore, dar cred că deja ştiţi asta 🙂
me by Andrei, fotografie realizată în mai 2010 în Delta Dunării
p.s. Sărbătoresc la munte, pe munte, locul unde o parte dintre poveştile blogului s-au născut 🙂
La multi ani si la cat mai multe experiente :).
Ce pot sa spun ,eu fac 2 ani in ianuarie …deci ,is mai mic.Iti doresc multa inspiratie si sa ne citim sanatosi !
La Multi Ani !
La multi ani insoriti!
Sau o urare draga mie: Carari cu soare, vant sau viscol! Important e sa stii drumul 🙂
@all: multumesc pentru mesaje si va urez sa va simtiti la fel de impliniti ca mine la aniversarile blogurilor voastre 🙂
Sa cresteti frumos! 🙂
O plimbare in Parcul Tineretului…Mi-ai spus ca-ti place sa scrii si ca vrei sa-ti faci un blog. De mult iti doreai, dar nu venise momentul. Cred si ma infumurez sa cred ca primele randuri eu le-am citit. La multi ani si multa inspiratie!
La multi ani! Asa ca sa stii, te citesc „aproape zilnic” de cativa ani si ma bucura „directia” asta a ta :D. Plus ca pentru mine, povestile tale de la munte(dar si fotografiile cu explicatii) imi mai sting din dorul de plimbare in natura care a cam lipsit din meniul meu in ultimii doi ani. N-am mai fost la munte din august 2010 si pana in primavara stau sigur pe-acasa, insa spirtual asa ( 😀 ) m-ai plimbat tu „otzara”. Ma bucur mult pentru tine si iti doresc multe plimbari, multe povesti si multe zambete. Sunt cu ochii pe tine!!! :))
@Nami: si destepti, da??! 🙂
@Nico: pai ai si motive sa te infumuri, ai fost „acolo” 🙂
@Paca: ma bucur nespus de fiecare data cand treci pe-aici si ma bucur ca prin blog, la un nivel de comunicare diferit de cele clasice, ma tine in legatura cu oamenii dragi de pretudindeni si din toate timpurile, de la copilarie si pana in prezent.
@Dunia: si eu iti multumesc ca ma citesti.
@Radu: sunt criptice atata timp cat n-ai de-a face cu anumite stari, sentimente, nelinisti, neimpliniri, dar sa vezi cum incepi sa le intelegi… insa nu-ti doresc asta, fireste 🙂
Multi ani de soare inainte! Eu iti multumesc ca scrii.
Multi ani inainte. Eu zic ca dupa 4 ani obiceiul e deja bine format si nu cred ca o sa-l uiti prea usor.
In schimb despre metafore si talcuri, daca tu inca le mai poti inca descifra cu mai mult sau mai putin usurinta, pentru mine si probabil si pentru altii raman mult prea criptice. Limbajul e facut ca sa releve si ca sa comunice, nu ca sa ascunda.
/Radu.
Limbajul e nemarginit Radu si fascinant. El poate in egala masura sa si transmita, sa si ascunda, depinde ce vrei sa faci cu el. Tu il manevrezi. Cuvantul nu reprezinta decat o unealta, apoi vine maiestria de a le face sa „mearga” asa cum vrei tu. Iar blogul tau, Claudia nu e neaparat precum soarele, ci mai repede ca o zi de vara. O zi placuta de iunie, cand totul e plin si armonios, o zi burzuluita de iulie cand totul e tulbure si una de inceput de august, cand e doar arsura. Toate in acelasi timp cumva…
Si pentru toate acestea exista cuvintele si imaginile ce povestesc de la sine, un strop de inspiratie, unul de talent -atribute ce sper sa ramana aici si peste alti de patru ori cate patru ani.
@Mike: e buna comparatia ta cu ziua de vara, cred ca o s-o trec la descrierea blogului de catre prieteni 🙂
De mult timp am avut in minte imaginea asta legata de blogul tau, nu e ceva spontan, insa nu am avut niciodata ocazia sa o transmit mai departe :).
Acum s-a infaptuit.
Recunosc, te-am citit mult timp fara ati lasa vreun comentariu….Scriai atat de frumos si de profund ca ma simteam penibila in simplitatea gandirii mele. Dar te-am admirat inca de la postarea primului tau jurnal pe carpati.org 🙂 Ai evoluat din toate punctele de vedere, scrierile tale ajung sa dea dependenta, cel putin mie cand internetul nu mi-e intotdeauna la indemana.
La multi ani frumosi inainte!
ps – alegerea numelui?!?! geniala!