Dolomiți – Gran Cir, Piccolo Cir. Sassolungo. Lacul Antermoia

Un concediu ce include Dolomiții și prietenii a fost din start mult așteptat. Însă nu e suficient entuziasmul, imaginea că lucrurile se vor lega de la sine, cinci zile au trecut foarte repede, iar vremea friguroasă n-a ajutat… Cu toate acestea trec pe catastif încă două via ferrate alături de Miruna, o drumeție de fete și o alergare solo, toate prin locuri noi, spectaculoase de la sine. Mult, puțin, e irelevant, cu cât trece timpul apreciez ce-a fost și cum a fost. Nu te poți pune cu verile capricioase, dărămite cu sufletele…

6-12 iulie 2025, Alpii Dolomiți (Italia)
Cazare: Camping Miravalle (Campitello di Fassa, lângă Canazei)
Trupa: noi x 3 și prietenii din Elveția și România

8 iulie: Via Ferrata Gran Cir cu copiii (din Pasul Gardena)
10 iulie: Via Ferrata Piccolo Cir cu Miruna/solo (din Pasul Gardena)👇🏽. . .  
9 iulie: circuit drumeție Sassolungo cu Miruna și Mike (din Pasul Sella)👇🏽. . .  
11 iulie, parc de aventură cu Miruna și mini plimbare în Canazei
11 iulie, alergare solo la Lacul Antermoia 👇🏽. . .  

Am mai fost în 2022 - Dolomiții cu stat în Cortina d'Ampezzo, când m-am bucurat de Cinque Torri, Galeriile Lagazuoi, Sorapis și 2 Via Ferrata (Ra Pegna, VF Lucio Dalaiti urmată de VF Giovanni Barbara)

Acestea sunt, bineînțeles, activitățile mele, Andrei a reușit și o tură cu cursiera (7 iulie) și două VF – Via Ferrata cu Pinguinii bucureșteni (9 și 11 iulie). Mike, Radu și Marius au încins roțile de la biciclete, iar trupa de la București kit-urile de via ferrata. Eu și Miruna formăm deocamdată „grupa mică”, greu să ne aliniem la activățile complexe.

Vremea „rea” a impactat și socializarea. Nu am stat cu toții în același loc – noroc cu pizzeria de la camping, dar chiar și mult așteptatele seri la cort au fost mai mult refugieri la bucătărie. La final de zi, fiecare era pe fugă prin camping cu pregătirile de seară, iar culcatul devreme în răpăiala ploii pe tentă un soi de regulă (nici nu mai știu dacă ăsta era motivul, ploaia sau copiii de pus la somn…).

Personal, obosită și fizic și mental și cu julituri după concurs, eram dispusă să admir munții din gura cortului, lucru deloc puțin, lipsindu-mi motivația avidă pe care o simțeam la toți cei din jur…

Dar cum Dolomiții-s Dolomiți, peisajul unic al stâncăriilor are darul de a te încărca pe termen lung, nu în vreo cămăruță îndepărtată a creierului, ci chiar pe cel mai circulat hol, căci așa se explică de ce, după deja o lună, nu trece zi fără să-mi amintesc ceva de-acolo, motiv pentru care m-am și învrednicit să scriu.

🥾

Via ferrata în familie: Gran Cir, Piccolo Cir (parțial)

Grupa del Puez, din Pasul Gardena
Gran Cir (2592m), VF grad A, dar 480m+ și zonă lungă fără asigurări
Piccolo Cir (2520m), VF grad B/C
Priveliști generoase spre Gr. Sella și Gr. Sassolungo

Deși le-am parcurs în zile diferite, le voi povesti împreună.

Să mergem toți trei pe cât mai multe trasee de via ferrata a fost unul dintre obiectivele vacanței. Avem norocul ca Miruna să fie interesată, să îi placă cățărarea pe stâncă și să se descurce onorabil pentru cât îi permite înălțimea.

Singura problemă pe care o văd la această vârstă e că starea de concentrare nu durează prea mult și nu trebuie exagerat cu lungimea traseelor, mai ales că adesea retragerile nu sunt potecă de alergat.

🥾

La Gran Cir am pornit cu trupă mare. Am lăsat mașinile în Pasul Gardena. Mike și Marius mergeau la VF cu noi. Ștefan, Monica și Victor au pornit spre o cabană unde trebuia să ne întâlnim ulterior (nu s-a întâmplat…). Cert e că era deja înnorat și trebuia să ne mișcăm repejor.

După porțiunea regulamentară de grohotiș de care nu se scapă nicăieri, traseul pe cablu începe destul de simplu, nimic de speriat, poate și de aceea după o treime, Marius s-a plictisit și voia cu bicicleta. Mă temeam că Miruna va cere și ea înapoi, mai ales că era mai entuziasmată de compania lui Marius decât de Cir, chiar și… Gran Cir.

Surprinzător, ea a vrut musai să ajungă pe vârf și ne-a făcut capul calendar cu de ce-uri, cum să lase Marius așa un munte pentru o bicicletă, cum de nu a vrut și el să vadă vârful și tot așa. Chestii de copii. Răbdări de părinte.

În partea de mijloc traseul e neasigurat, iar porțiunea e destul de lungă și poteca adesea expusă, nu e ca și cum ai unde să te oprești dacă… Pe aici a fost stresant tare la coborâre pentru că Miruna dă drumul la picioare și nu conștientizează hăul, însă eu ca mamă, mi-am albit o serie nouă de fire.

Partea finală e din nou cu cablu și cu sosire pe o platformă nu foarte mare, totuși, e loc pentru zece oameni, nu de trei-patru funduri ca pe Piccolo Cir.

Per total, Miruna a fost încântată de experiență, cu observația că spre final trebuia să-i spui de mai multe ori ceva ca să te audă o dată. Dar totul s-a terminat cu bine și a început să plouă când eram deja în parcare. Și… gata ziua!

🥾

Piccolo Cir este mai dificilă decât Gran Cir, dar tot ne-am încumetat în formula de familie. Pentru că e mai mult de urcat din același Pas Gardena, am luat telescaunul ce acoperă vreo 400m+, cât să nu-și consume Miruna energia.

Ne-am echipat și intrat în traseu, dar de data asta pașii cu fost mai dificili, mai susținuți, mai spectaculoși. Cu ceva ajutor, Andrei având și o scăriță la îndemână pentru ea, am parcurs prima parte, până la o retragere intermediară.

Cum Miruna își cam făcuse norma și era prea lungă a doua parte, am hotărât să o urcăm pe rând. Așa că am pornit de una singură spre vârf, fiind prima mea via ferrata solo, deloc rău, dacă mă întrebați: m-am mișcat mult mai fluent și mai rapid. Și mi-a plăcut!

Vârful e cât un ac dacă e să extrapolez de la obiectul de metal la cel de stâncă. Pe o parte se urca și pe alta se cobora, nu era loc să se așeze mai mult de doi-trei oameni, iar crucea era montată pe un alt „ac” alăturat. Chiar nu era de urcat cu Miruna, mai ales că orice grup mai mare de două persoane genera aglomerație.

Coborârea e pe un vâlcel friabil, unde cablul e bine venit, fiind tot o VF dar pe coborâre, iar acolo unde nu mai e cablu, aparenta potecă devine un tobogan curat unde nu vrei/primești pietre. M-am reîntâlnit cu ai mei, Andrei a pornit spre vârf, iar eu am reluat coborârea cu Miruna, în continuare solicitantă.

Ne-am oprit la cabană pentru un răsfăț culinar și… s-a mai dus o zi, dar măcar una în care n-a trebuit să grăbim pasul că vine ploaia.

🥾

Semi tur de Sassolungo

Spun semi pentru că acest munte îmi pare ca un creier, iar noi am intrat prin mijloc și i-am înconjurat emisfera dreaptă. În plus, ce am înconjurat noi conține și vârful Sassolungo de peste 3000, cealaltă „emisferă” fiind Sassopiatto cu un vârf omolog.

Grupa Sassolungo
- traseu strava, 10km, 330m+, 3h40 din Pasul Sella
- conform notației traseelor din Dolomiți: 525, urmat de 526
- recomand gondolele „tomberon” pană în spintecătura Forcella del Sassolungo, pentru experiența inedită
- în lipsă de loc de parcare, recomand autobuzul 

Și cum stăteam eu la cort într-o totală lipsă de inițiativă, Andrei fiind deja plecat la via ferrata cu prietenii, iar studierea hărților mi-adusese mai multă frustrare decât lămurire (aici era bine să am curaj să merg pe cursieră, dai un tur de Pasuri și înțelegi geografia locurilor…), apare Mike. O credeam deja plecată cu bicicleta, băieții ei fiind deja pe traseu.

Îmi propune să urcăm toate trei cu loganul în Pasul Sella. Ea să facă o via ferrata, noi drumeție, și să ne reîntâlnim pe traseu ulterior. Hai! M-am mobilizat repejor să fac rucsacul și am pornit.

Dar surpriză, parcările pline toate (după 10 cred că e „normal”…), astfel că ne-am întors spre Campitello, cu ideea să lăsăm mașina într-o parcare de pe marginea drumului și să luăm autobuzul spre Pasul Sella înapoi. Zis și făcut! Sunt câteva stații suficient de bine plasate pentru asta. Jumătate de oră mai târziu admiram Dolomiții de pe geamurile mari și cum se abordează serpentinele… Am studiat orarul de întoarcere, ca să știm cum ne încadrăm și… spre trasee!

Mike a început urcarea pe jos ca să intre în via ferrata, noi la instalația „cu tomberoane”. Ca peste tot în Dolomiți, am plătit doar eu, Miruna fiind la limită cu vârsta a fost păsuită. Nu pentru că am rugat sau ceva, obișnuită fiind de la elvețieni cu „cât face, face”, ci pentru că italienii sunt mai pe „far niente!”.

Sus ne-a luat în primire frigul adus de un vânticel insistent ce se strecura printre pereții de stâncă ai Forcellei și aducea izul zăpezii proaspete căzute în dimineața anterioară. Așa că nu ne-am amestecat cu aglomerația de la stația gondolei, ci ne-am pus și mănușile și am început coborârea.

Care coborâre a fost în prima ei parte destul de tehnică, nu doar pentru că te strecori printre stânci, dar era și gheață pe alocuri, chiar țurțuri pe sub care ne-am străduit să trecem repede depășind un grup lent.

Încă de la începutul turei, Miruna a avut chef de mers ceva de speriat. Fără comentarii, fără plângeri, dimpotrivă, cu hai! hai!

După ce-am ajuns la zona mai plată, la grohotișul fin ce de sus părea nisip, dar nu e, ne-am mai domolit cu mersul, mai ales că am primit un mesaj de la Mike că vine și ea, renunțând la via ferrata foarte aglomerată.

Ne-am bucurat mult de reîntâlnire, iar Miruna și-a reluat mersul hotărât. Adevărul e că pauza de la Cabana/Rifugio Vicenza (2253m) o motiva suplimentar. Fetele au comandat niște paste ce au venit rapid, eu ștrudel și cafea și, în jumătate de oră maxim, deja eram plecate. Mai era de stat însă voiam să ne încadrăm cu circuitul în orarul autobuzului.

Pe aici aglomerația era suportabilă, dar mai târziu avea să se întețească. Acolo unde sunt instalații, sunt și mulți turiști și e drept, majoritatea erau echipați, dornici de munte, la fel ca noi.

Deși pe hartă nu părea foarte lung ocolul, în teren s-a simțit altfel, multe porțiuni stâncoase pe care nu poți merge repede nici măcar cu un copil dornic de a depăși tot ce apare în cale.

Daar, nici noi ale mari n-am avut timp de stat la povești, unu – că țineam pasul cu ea, doi – ne-a făcut capul calendar cu țestoasele pe care să le crească, înmulțească, vinde, încercând să mă convingă să-i iau măcar una cu care să… înceapă.

M-am bucurat timpuriu de ajungerea la Rifugio Comici, căci a mai fost mult de mers. Prima parte pe un forestier, cu un puhoi de lume, dar ce deschidere la peisaj de care nu te poți sătura! Mersul pe forestier a scăzut și energia Mirunei, e drept, avea deja destui kilometri adunați, însă e o observație generală că cei mici preferă potecile cu pietre drumurilor anoste.

Nu mă așteptam, dar a doua parte a fost o zonă de bolovani uriași, pe unde poteca era îngustă și accidentată, însă depășitul grupurilor ne-a ținut în alertă. Iulie, zi cu vreme bună, instalații multe, era inevitabilă agitația. Dar cum am ochiul format, tot m-am bucurat de traseu.

Am prins și autobuzul desigur, ca apoi să mergem doar două stații, una în adevăratul Pas Sella, acolo unde șoseaua trece prin cel mai înalt punct, și a doua unde era mașina, spre mirarea șoferului că noi chiar coborâm în pădure.

Și uite așa, încă o tură împreună prilejuită de Mike 🙏🏼. Aș zice „ca pe vremuri”, dar era mai simplu când o căram pe Miruna și noi puteam sta de vorbă. Acum Miruna s-a „cărat” singură, dar a monopolizat și cuvintele. Cert e că, atunci când vrea, vrea.

🏃🏽‍♀️

Lacul Antermoia sau Magia pe care o descoperi singur

Nu am aflat de acest lac din nicio listă cu top zece de văzut în Dolomiți. Mai bine.

Grupa Rosengarten / Gruppo del Catinaccio
Trasee din Campitello 578, 580; strava: 17km, 800m+, tur și retur identice

Pe rețelele sociale o prezentare bombastică ar suna așa:

Cum să fii singur într-un loc superb din Dolomiți, să ai un colț de rai doar pentru tine taman în iulie când hoardele de turiști bla-bla-bla!

Un posibil răspuns, tot de social media:

Norocosul pleacă la ora 16 de la cort, la 18 ajunge în inima muntelui, apoi rupe poteca la vale să nu îl prindă noaptea sau furtuna!

Realitatea e mult mai complexă, dar să vedeți întâi lacul și apoi povestesc.

În realitate, e ultima mea zi în Dolomiți. Mâine se pleacă, sunt tristă. Nu am apucat să fac mare lucru, să văd prea mult. Oboseala, vremea capricioasă, neinformarea, lipsa de orientare, de motivație și câte și mai câte ce acum nu mai contează.

Copilul e la cort, și-a luat doza de mișcare. Soțul vine și el din tura lui. Vremea e bună, e una dintre cele două zile fără ploaie. Mă uit pe mai multe hărți după trasee, dar motivația nu vine. Apoi, mai dau încă o dată un ochi pe strava, spre masivul ce se vede din camping. Se pare că e un lac micuț undeva în interiorul amfiteatrului de stâncă. Ar fi timp. Iar ultima alergare a fost un maraton montan cu șase zile în urmă, juliturile s-au vindecat pe jumătate (sic!).

Plec. Planul e să traversez micul Campitello și să găsesc drumul de pe Valea Duron. Acolo, să urc primii trei kilometri cu mașinile ce fac taxi până la Cabana Micheluzzi. Se scutesc 400m+.

Mă pun pe așteptat, vine o mașină și, deși teoretic urcă cu minim trei oameni, sunt singura și totuși mă ia. Mă felicit pentru cei 10 euro chelțuiți inteligent, e o urcare pieptișă care m-ar fi epuizat timpuriu.

Încep alergarea de la Cabana Micheluzzi și prima parte e pe firul aproape plat al văii. Se aud marmote, multe, și văd ceva mișunând prin iarba mare.

Locul cu totul parte rupt dintr-o poveste. Căsuțe pitorești, o cabană înconjurată de tot felul de „arătării” făcute din lemn și deși de pe toate părțile oameni se retrag de pe munte, nu e deloc atmosfera turistică din alte părți.

Fiind prima alergare după cursă, mă simt incredibil de bine, lucru care rămâne valabil și pe urcare. Mă bucur ca un copil că nu s-a „stricat” nimic, rotițele încă merg… dacă le motivez.

Urcarea are doua etape, una verde, printre brăduți, zade și flori mii și mii, și a doua, în care apar grohotișurile: o mare revărsare de pietre albe, prin care poteca uneori se pierde, motiv pentru am și urcat uneori de-a dreptul. Sunt și nerăbdătoare, dar și cu timp puțin la dispoziție.

Când ajung sus în Șaua Doamnei, Sas de Donna, mă simt pe deplin răsplătită. Am ajuns într-o altă inimă a Dolomiților, căci fiecare grupă are una, un amfiteatru interior modelat continuu de curgerile pietrelor. Impresionant, de temut și, în același timp, trecător.

Aproape că zbor pe curba descrescătoare de nivel ce ajunge la Refugiul Antermoia (2497m), la care nu poposesc, e și oricum multă liniște, și mă orientez să ajung la lacul ce încă nu se vede.

Îmi vine să chiui de entuziasm când îl văd, dar aș strica liniștea! E mai ceva ca-ntr-o catedrală… Nu e nimeni… chiar nimeni? Zăresc un tip singuratic pe lângă un perete de stâncă și un cuplu discret ce se dezbracă pe celălalt mal. Păsările scot singurele sunete, muntele e neclintit sub potecile ce parcă-s desenate. E ora 17:30, ce-i târziu pentru unii, e perfect pentru alții 🙂

Lacul Antermoia arată minunat și pe măsură ce îl înconjor culoarea i se schimbă, mai ales că și soarele se arată generos. Cuplul a făcut o baie scurtă și deja se îmbracă, singuraticul nu știu unde-a dispărut. Pozez haotic, fără stare pentru poze, știu că trebuie să plec, știu ce pierd pentru că nu rămân aici o jumătate de oră de privit în gol prea plinul…

Simt împlinirea și solitudinea, un grăunte de sare într-un strop de miere, privesc ceasul, e timpul să plec, trimit o poză pe care nimeni nu o primește în timp real pentru că nu prea e semnal aici, trimit poza pentru că nevoia de-a împărtăși e mereu acolo în astfel de momente…

Plec pe unde-am venit, recitesc fiecare buchet de indicatoare, poate găsesc o altă rută spre Campitello, apoi ies în Sas de Donna și văd norii. Vine și ploaia zilei, se putea?!? Arată înfiorător, nu vreau să mă prindă pe aici pe sus. Încotro?!?

Deschid toate aplicațiile cu hărți de care dispun, simulez, calculez, mă tentează valea apropiată spre Mazzin, dar ceva nu-mi place la profilul coborârii… Tot pe unde-am venit e cel mai bine! Dar e direct spre furtună și e mult de alergat până la linia copacilor, apoi lunca aceea plată e expusă… Fir-ar!

Pornesc la vale, alerg cu frica căzăturii de la Bernina, dar alerg și remarc abia acum că am plecat cu ochelarii „grei”, nu cu cei cu care alerg de obicei. Asta e, încă decid pe care vale s-o apuc, mai dau o serpentină, se mai înnegrește un colț de cer, simt vinovăția că m-am lungit prea mult la lac. Nu că aș fi făcut-o, dar…

Hai tot pe unde-am venit! Și accelerez. Muntele e gol, nici marmotele nu mai fluieră, dar firele de la funicularul ce deservește cabana nu bâzâie, semn că mai am timp până să dea cu fulgere. Hărțile rămase deschise în telefon îmi consumă bateria, așa că tai datele (voi da ulterior un SMS lui Andrei că-s în siguranță, prin pădure, dar îl va primi după ajungerea mea…).

Am o energie extraordinară, nu știu unde-o fi fost zilele astea?!?, doar durerile inghinale de care sufăr de ceva vreme, nu mă lasă să alerg mai tare, mai ales pe platul spre Rifugio Micheluzzi.

Abia când termin cu platul și cu expunerea lui golașă mă liniștesc, de-aici poate să mă și plouă, coborârea e prin pădure. Din ușa terasei pustii un chelner îmi strigă ceva de genul „Optimo fatto!” și încă ceva, semn că probabil mă văzuse la urcare și eram în „evidență” – adesea la aceste cabane lucrează iubitori de munte, alergători, cățărători etc, deci nu mă miră.

Coborârea a fost chin pentru tălpi și inghinale, însă liniște pentru minte. Așteptam să se năpustească ploaia, tunetele, fulgerele, dar nu, norocul mi-a surâs. Doar o rafală cu stropi mari, cât să mențină motivația de-a ajunge mai repede în camping. M-am felicitat încă o dată pentru luat taxi la urcare – vorba aceea, cheltuim pe toate prostiile, dar când scutești inutilul îți crește stima de sine 🙂

A fost un mod claudesc de-a încheia săptămâna din Dolomiți, cu salvat turma pe final de zi, dar asta e, trebuie să sari în papuci când inspirația lovește. Trail-running-ul îmi dovedește încă o dată că nu doar mă regăsesc în tot ce înseamnă (munte, alergare, natură), dar mă și ajută să mă mișc repede la nevoie.