Pilatus, surpriza de ziua Elveției

Când întâi august se anunță cu ploaie și frig, pare o idee bună să petreci weekend-ul prelungit în altă parte decât acasă, poate-i diferită ploaia într-un loc nou. Ne-am luat cazare într-un canton mai îndepărtat, la Engelberg, și ne-am pus la drum, fără un plan anume.

Și ne-a plouat până am ajuns la Luzern, unde mi-am amintit de Pilatus, muntele cu cea mai înclinată cale ferată cu cremalieră, genul de destinație turistică pe care nu o „vânăm”, pentru că încă descoperim locuri noi în apropiere de casă. Nu eram foarte încrezători, dar surprizele s-au ținut lanț: normal de aglomerat, o fereastră de vreme bună, iar experiența inedită.

• Vineri, 1 august 2025, Alpii Emmental
• Traseu: stația superioară Pilatus Kulm (2073m) – vârfulețul Tomlishorn și retur
• Date: 3km, 130m+, strava
• Trenul cu cremalieră se ia din localitatea Alpnachstad (mai – noiembrie)

Această postare nu e despre cât de mult am mers pe munte, ci despre câte am văzut.

Trenul minune

Dată în folosință în 1889, calea ferată are o lungime de 4.6km și urcă 1629m diferență de nivel. Primul tren a fost cu aburi și avea aproximativ aceeași formă ca și cele moderne de astăzi, „peronul” fiind în trepte.

Este cea mai înclinată din lume, cu o pantă maximă de 48%, media fiind de 35%. Urcă pe un fir de vale, trece prin tuneluri, iese în golul alpin și continuă să te uimească chiar și când crezi că te-ai obișnuit cu experiența.

Deși am presupus că a fost construită în scop militar (sus pe vârf este un radar imens și o stație meteo), în realitate a fost ambiția unui inginer, fondurile au fost private, iar turiștii au fost atât de mulți încă de la început încât, deși propunerea a fost considerată nerentabilă economic inițial, timpul a dovedit altceva.

E o experiență pe care o recomand chiar dacă trebuie făcute economii pentru asta (iau în calcul că se vine din altă țară și nu de unul singur). Un dus-întors e 80Fr, dar cum noi avem abonamente anuale Halbtax, am plătit la jumătate, iar Miruna gratis (având abonament Junior).

Pe site-ul trenulețului am văzut că au și tururi din Luzern și chiar mi se par avantajoase: aprox. 120Fr pentru un circuit cu vaporul, gondola și telecabina pe o parte a muntelui, trenul pe partea cealaltă și iarăși cu vaporul.

Sus, dacă e vreme bună, te poți învârti pe la toate cele trei vârfulețe, potecile fiind tăiate în stâncă, așadar amenajate, dar arcadele, tunelurile, pasarelele nu știrbesc cu nimic locul incredibil.

Hotelul de la 2000m e destul de mare, era multă lume care urca cu bagaj să se cazeze acolo, astfel că e posibil ca drumul să fie inclus în cost. În Elveția merită întotdeauna interesat de acest aspect, dacă o cazare oferă guest card-uri pentru transportul în comun, adesea intrând și cel pe munte.

Experiența noastră

Fiind o zi ploioasă, am plecat târziu de acasă, am ajuns pe la ora trei în Alpnachstad, astfel că mica noastră drumeție a început pe la patru. Altfel ar fi fost timp de urcat cu trenul și coborât pe jos, dar cu această vreme schimbătoare ar fi fost riscant, fiind cu Miruna după noi.

Nu e prima oară când mergem cu un astfel de tren, avem și la noi în zonă unul între Altstaetten și Gais (tren normal, doar șina are cremalieră pe porțiuni), Elveția fiind plină.

Ce mi s-a părut deosebit e înclinația continuă, iar trecerea prin pădure, printre copaci, iar apoi pe sub stânci și prin stânci, prin tuneluri unde vezi urmele de târnăcop, e cât se poate de naturală și de spectaculoasă. Niciun deranj nenecesar adus peisajului, dar sunt sigură că nu au făcut rabat de la siguranță.

Călătoria durează destul de mult, e timp să observi, să te bucuri, să analizezi. Sus, e un spațiu integrat cu stația telecabinei, restaurant, hotel etc, zici că n-ar fi pe un vârf de munte. Poate „prea mult” pentru cei care căutăm doar muntele, însă când vezi pe acolo bătrâni în baston, copii mici, persoane cu handicap locomotor etc. parcă îți realizezi aroganța… Alpii sunt totuși imenși ca întindere, e loc pentru toată lumea.

Ce mi s-a părut atât de tipic elvețian e cum poți ieși din „mini mall” direct pe poteci sau într-un tunel, prin niște uși culisante, trecerea de la materiale moderne la stâncă și pământ cu floricele fiind efectiv o artă în Elveția, întâlnită aproape peste tot.

Și poteca pe care am mers, un soi de alee aeriană prevăzută integral cu balustradă, din motive clare, pe o parte fiind hău constant, era așa la limita de-a te simți pe munte sau în parc. Însă ultimele sute de metri până pe vârf au fost „naturale”, un „pavaj” colțuros de calcar, bun de antrenat gleznele. Pe alocuri mi-am amintit de Piatra Craiului al nostru 🙂

De-altfel, geologia locului arată interesant, vâlcelele modelate în calcar arată de parcă ar fi curs râuri din cer modelându-le aproape vertical, iar crestele din jur sunt la limita între a vrea să le parcurgi sau… doar să le admiri de departe.

Se vedeau o mulțime de poteci peste tot, foarte pitorești, timp și vreme bună să fie și evident, fără copii pe aici. În privința asta, Miruna n-a fost „cu chef”, astfel că deși i-a plăcut cu trenul, pe traseu a fost indispusă și nu foarte impresionată. Poate și pentru că deși ni s-au arătat soarele și albastrul intens al cerului, frigul și vântul nu se văd în poze…

Epilog în Engelberg

Deși am căutat anume să văd dacă se sărbătorește cumva Ziua Elveției în acest orășel pierdut în munți (drumul se închide mai sus pe vale), n-am găsit nimic oficial. La fața locului însă, animație, muzică, tarabe și evident, grătare și bere, fiecare club sau organizație având cortul său. Ne-a prins bine, cu toate că ploaia ne-a mânat devreme la hotel.

A doua zi, prognoza n-a mai avut scăpări, vezi momentul Pilatus, ci ne-am trezit cu vedere la creste albite. Am mai așteptat puțin, aveam câteva idei de cum ne-am putea bucura de această zonă nouă, dar n-a fost să fie și am plecat spre casă…