[Jurnal în mișcare 07’25] Munte sau mare, vacanță și ploaie

Dacă copilul are vacanță, musai și părinții, astfel că am evadat din Altstätten pentru două săptămâni. Ecuația munte-mare-munte ne-a adus de toate, însă punctul comun a fost ploaia și, de neignorat, frigul. Cerul a continuat să toarne și după ce ne-am întors, soarele fiind scump vederii, iar cele 18 grade pentru zile la rând… de pomină.

A plouat în timpul celor două curse ale lunii, a plouat în Dolomiți, a plouat în Veneția, iar când n-a făcut-o ziua… a plouat noaptea. Ba chiar a fost ciudat ca după trei nopți la cort adormite în răpăială și tunete, în a patra, fără ploaie, să mi se parcă greu de suportat zgomotele din camping.

Altfel, e (deja) august și n-am prins bronz, cum nici roșiile și murele de pe balcon culoare, dar cel mai dificil e să lucrezi de-acasă cu un copil plictisit pe care îl poți scoate afară doar între două torențiale, asta dacă nu plouă mocănește toată ziua…

🏃🏽‍♀️

În mișcare

Strava zice că în luna iulie am strâns 12 alergări cumulate în 152km cu 5650m+ și 14 drumeții (71km, 3200m+), multe și mărunte că așa se adună în vacanță. Cu doar două sesiuni de gimnastică și o ieșire cu bicicleta, se poate contura profilul meu ne-polisportiv.

Am alergat două curse, prima deja povestită, Bernina Gletcher Marathon (44km, 2800m+) și una la care m-am înscris spontan, Davos X-Trails Silver (23km, 600m+ oficial, în realitate 750m+), pe care o voi povesti mai jos 👇🏽, fiind mai mult un „antrenament” și o curiozitate.

Pentru august am în plan doar o întrecere locală MILA, dar pregătirea continuă pentru Arosa Trailrun din septembrie, o altă cursă la care m-am înscris după Bernina 🙂

🥾

1 iulie – luna a început prevestitor, cu o drumeție în doi în Alpstein, la Saxer Lücke, un mod de a sărbători că nu-i copilul acasă 🙂 Nu știu cât a plouat pe creste, că pe noi fulgerele și tunetele ne-au întors din drum…

☼

4 iulie – în sfârșit, vacanță!

Pentru posteritate, să adaug totuși niște realitate entuziasmului. Ziua de dinainte de concediu = făcut toată ziua bagaje, curățenie, alergătură și cu copilul implicat în festivalul de yodelling (Jodlerfest) din oraș, astfel încât să mă văd pornită la drum a însemnat, în sfârșit, stat jos. A fost și ultima zi când soarele a ars intens de m-au trecut nădușelile…

🏃🏽‍♀️

5 iulie, cursa anului, BerninaGM (44km, 2800m+, mai mult decât datele oficiale), despre care deja am povestit în articolul anterior. O cursă grea, memorabilă, spectaculoasă prin traversarea ghețarilor, o cursă lungă căci a durat peste șapte ore și asta datorită potecilor tehnice, dar și a urcărilor strașnice. Din fericire, a plouat doar jumătate de cursă, cu vreo două tunete înfundate, nimic de speriat.

O recomand celor care iubesc mai mult muntele decât alergarea pentru că merită să aibă parte de un așa traseu variat, interesant, tehnic. Dar și pentru că de banii dați, nu puțini, tot ce primești e peisajul, organizarea și experiența personală 🙂

🥾

6 iulie, mini drumeție de familie în Pasul Fuorn (3km, 120m+). Picioarele au fost în formă după cursă, dar juliturile căpătate m-au chinuit. Însă peisajul, aflat la doi pași de șosea, a fost neașteptat de fain. Cantonul Graubünden/Grisunilor îmi confirmă de fiecare dată de ce-mi place cel mai mult de până acum.

🥾🏕️

Mini vacanță în Dolomiți (a doua oară)

6 – 12 iulie, Italia, Dolomiți, la Camping Miravalle din Campitello, alături de prieteni. Vremea ne-a făcut din păcate programul, și nu doar ploile ce n-au iertat o zi, dar mai ales frigul. Am avut și nopți cu cinci grade, destul de neplăcut când ești plecat de-acasă cu echipament de vară. Știindu-mă friguroasă, am avut câte ceva, da senzația aia de umezeală continuă era neplăcută.

Serile cu socializare la cort au fost mai mult întâlniri la bucătărie, iar activitățile împreună prea puține și nealiniate, fiecare având alte abilități sau dorințe, iar timpul… prea scurt. Eu ce să mai zic, obosită și fizic și mental și cu julituri după concurs, eram dispusă să admir munții de la gura cortului.

Va urma un jurnal separat cu ce am făcut și văzut prin Dolomiți, mai ales că e altă zonă decât a Cortinei.

• 8 iulie, Via Ferrata Gran Cir cu copiii (din Pasul Gardena)
• 9 iulie, circuit drumeție Sassolungo cu Miruna și Mike (din Pasul Sella)
• 10 iulie, Via Ferrata Piccolo Cir cu Miruna/solo (din Pasul Gardena)
• 11 iulie, parc de aventură cu Miruna și mini plimbare spre Canazei
• 11 iulie, alergare solo din Campitello la Lacul Antermoia (17km, 800m+)

☼

Mini vacanță la Adriatică (a doua oară)

12 – 16 iulie, Italia, Marea Adriatică, Camping Ca’Savio. La mare… ca la mare. La plajă la orele recomandate, altfel diverse activități printre înghețate. Nici aici nu am dat de caniculă, totuși cald față de la munte, însă seara puteam pune pantaloni lungi fără să mor de cald (fiind buni și contra țânțarilor tigru pe care i-am ținut totuși în frâu cu spirale fumegânde, sprayuri și… fugă :D).

Am reușit pe 13 iulie să vizităm Veneția, luând vaporașul din Punta Sabbioni. Ne-a plăcut mult și mie și Mirunei, că Andrei mai fusese. Am făcut o vizită rapidă și în Murano, într-un atelier de creații din sticlă. Dacă adaug și farmecul ploii de vară ce golește străzile, aproape pot spune că am simțit spiritul orașului.

Altfel, am continuat seria odihnei și m-am învrednicit doar la o alergare matinală pe plajă (că mi-a plăcut mult acum doi ani și era păcat să nu retrăiesc alergarea pe nisipul dezgolit de reflux…).

🥾

Drumul spre casă trece pe la munte

16 iulie, scurtă drumeție la Lago di Landro/Dürrensee (Dolomiți), ca să facem o pauză pe drum, dar ploaia ne-a scurtat-o și mai tare. Doar 3km de data asta, însă intenționez să revin anume în zonă și să dedic timp special pentru Tre Cime di Lavaredo, pe care abia le-am zărit…

🥾

16-19 iulie, Campo di Trens / Freienfeld (Alpii Stubei, Tirolul de Sud). Am ales o cazare pe la jumătatea drumului spre casă, astfel că ne-am învârtit în jurul pitoreștii localități Vipiteno/Sterzing, despre care nu știam prea multe, la fel ca despre munții din jur care, venind din Dolomiți, ni s-au părut… modești.

• 17 iulie, drumeție cu Miruna pe Monte Cavallo/Rosskopf (Andrei cu cursiera)
• 18 iulie, Valea Racines/Ratschings: Cascada di Stanghe/Klamm, via ferrata Ibex (varianta pentru copii), traseul de mers desculț

🥾

În ziua „cu vreme bună” ne-am făcut program separat, Andrei să parcurgă pe cursieră niște pasuri din zonă, iar eu cu Miruna am pornit pe muntele cel mai lăudat din zonă, Monte Cavallo, unde iarna se schiază iar vara sunt multe chestii pentru copii. De la început, și unii și alții, ne-am luptat cu vântul ce aducea aer rece, probabil de pe munții cu zăpadă de la orizont.

Folosind instalațiile, urcarea pe vârf a devenit scurtă, dar nu mai puțin temerară pe așa vreme. Apoi însă, ne-am pus la coadă la dat cu sania de vară, o experiență nouă la care m-am înhămat de dragul Mirunei. Să zicem că i-am supraviețuit, dar data viitoare să se dea singură! (sic!)

După ce-am stat mai mult la coadă ca pe șină, ne-am înhămat la un circuit de drumeție pentru copii că citise Miruna în gondolă o cărticică cu poneiul Rossy și aventurile ei, iar acum voia să le descopere pe viu. Treaba asta ne-a umplut ziua cu stat pe munte și am coborât la oraș pentru o binemeritată înghețată.

🥾

În ziua următoare ne-am propus să mergem la o via ferrata, să ne continuăm una dintre misiunile vacanței: cățărarea în familie.

Pe Valea Racines însă, erau multe chestii de văzut, astfel că, spre nemulțumirea Mirunei am început cu un canion. A cam văzut deja destule canioane prin Alpi, astfel că… face mofturi. Cumva, de înțeles, sunt spectaculoase, dar pe de altă parte nu îi place să meargă pe tot felul de podețe (curios, pe stâncă nu are probleme, deci nu e „rău de înălțime” ci altceva).

Personal, m-a surprins amploarea canionului mai mult decât anunțau pliantele, dar fiind și aglomerat, a fost mai mult o trecere fulger.

Următoarea oprire, pe fundul văii, a fost la Via Ferrata Ibex, care are și o primă variantă pentru copii, cu o porțiune de dificultate C, dar nimic de speriat. Un pic mai sus a continuat doar Andrei, căci mai era o retragere. Dacă nu era așa lungă, probabil o parcurgea pe toată.

La final, a rămas partea ce s-a dovedit cea mai interesantă, traseul de mers desculț, unul destul de lung, amenajat pe marginea unui forestier drăguț ce ne-a amintit de văile din Făgăraș. A fost interesant să descopăr că cel mai nesuferit pe tălpi e nisipul, căci se lipește și e neplăcut când pășești pe alte suprafețe. Sau că cele mai dure sunt pietricelele mici. Sau că pietrele albe rămân total reci pe când celelalte se încălzesc la soare.

🥾

19 iulie, via ferrata St. Magdalena (Alpii Stubei, pe Valea Gschnitz, ca reper Trins), și aceasta parțial, porțiunile de dificultate C fiind destul de lungi încât să devină „prea mult” de parcurs cu o Miruna nu destul de înaltă. Dar cum ne-a plăcut incursiunea în această zonă, poate vom reveni cândva.

🏃🏽‍♀️

Davos X-Trails Silver (23km, 750m+) 🌧

Cele două săptămâni de vacanță au trecut repede și iată-ne din nou în Altstätten cu joburile reîncepând de luni și copilul… acasă. Deloc simplu, asta dacă pare din exterior că nu fac decât să mă plimb, alerg, scriu. În realitate, le strecor pe unde se poate.

Am reluat și alergarea, dar nu prea intens că m-am și înscris la o cursă. Pardon, două, dar la prima urma să alerg chiar în weekend.

Vremea a continuat seria ploioasă și friguroasă – mi s-a părut de pomină acest iulie!

🏃🏽‍♀️

*** nu m-am antrenat pentru ea, dar sunt oricând gata pentru una ca ea ***

Nu mai știu cum mi-a revenit cheful de alergat, poate de la pauză (după Bernina, am avut doar două alergări în două săptămâni), însă cursa aceasta fără pretenții mi-a făcut cu ochiul din mai multe motive:

• 1. erau înscriși câțiva din Mila și nu mai alergasem cu ei demult,
• 2. relativ aproape (transportul cu trenul inclus în preț),
• 3. scurtă și nu foarte solicitantă, numai bună pentru ca antrenament de tempo pe care nu l-aș face așa lung și susținut de una singură
• 4. ce să și faci când weekend-ul se anunță total ploios și nu prea ai unde pleca…
• 5. prilej de aprofundat zona Klosters-Davos (am văzut doar copaci prin ceață :D)

Isprava: 2h18min, locul 25 open din 338 fete și locul 3 la categoria de vârstă 40-50 ani, traseu

Mini povestea: N x 🌧🏃🏽‍♀️🥶

Maxi povestea. Am intrat în atmosfera cursei încă din timpul călătoriei, căci mergând cu trei trenuri, de câte ori am schimbat erau și mai mulți alergători, iar la final, în Klosters Platz, tot trenul parcă a debarcat direct la linia de start. Evident că acolo era o sală de sport unde ne-am echipat și am pregătit bagajul ce a fost predat unei mașini, pentru a-l recupera ulterior la finiș, în Davos.

Dimineața a început plouând și a continuat tot așa. Mi-am pus geaca mai de nădejde încă de la început, cu o ușoară temere că îmi va fi cald, dar n-a fost cazul: de la 13 grade în Klosters am urcat la cele 11 din Davos. O b-rrr-ucurie.

A fost cursa unde peisajul nu prea avut multe de spus, astfel că m-am concentrat pe ce aveam de făcut: un antrenament bun. Să nu alerg prea tare în primii kilometri, să mă alimentez echilibrat, dar mai ales cu electroliți ca să nu ajung prea devreme la crampe, să nu mă accidentez în zonele cu nămol (nu au fost multe poteci, dar și acelea deveniseră albie de porci…).

Cu un gel înainte de start și două pe traseu, plus un baton, cu câte o jumătate de pahar de isotonic luat din vreo trei puncte de alimentare, cu un flask de 150ml în care aveam săruri și electroliți, n-am dat prea mult greș.

Urcările nu au fost grozave, undeva mi s-a pierdut ori viteza ori ambiția, dar am recuperat prin constanță. Pe porțiunile plate durerile inghinale m-au deranjat, ca de obicei, însă am ales să suport știind că e doar durere.

Ploua încontinuu, apa intrase peste tot, geaca îmi asigura un pic de căldură deși uneori scuturam mâneca să coboare apa strânsă la cot. Pe față nu era nicio urmă de sare de la transpirație, cum se întâmplă de obicei, mă „spălam” încontinuu.

Pe jos, bălțile erau de două tipuri: cu nămol, pe care le evitam și fără nămol, în care intram intenționat, să mă clătesc.

Nu am avut o strategie, dar am procedat ca și cum aș avea una.

Nu am depășit cu intenție, ci am dus, ca mai mereu, o cursă de menținere a poziției.

Pe la kilometrul 22 m-au încercat cârceii în zona inferioară a picioarelor. Nu prea mai aveam ce face decât să continui să mă mișc, nu cu viteza maximă, deși eram ușor la vale, ci cu una care nu le dea apă la moară.

Apropo de apă, am ajuns la finiș cu minim două kilograme în plus de la hainele ude (cântărită acasă punga…).

Picioarele au rezistat cu brio până la linia de sosire, unde, cu bucurie, am fost mândră de mine. Genul acesta de curse scurte și nu foarte montane nu sunt specialitatea mea, sunt prea alergabile, de viteză, atletice, dar m-am descurcat destul de bine în condițiile date, măsurându-mi „puterile” cu sute de fete, domnișoare, doamne, veterane, atlete sau nu, cu sponsori sau nu etc.

Deși organizarea mamut a fost excelentă (patru curse mari plus ale copiilor), cu mii de participanți (ușor peste 800 doar la cursa Silver), iarăși nu am avut parte de premierea pe categorii (la Bernina măcar s-a premiat primul/prima de la fiecare categorie). Cumva țin la această ideea a pozei de podium tocmai pentru că „gloria” e trecătoare, dar amintirile ne rămân…

De final