Iezer, viscol cu ochii-n soare pe Văcarea cea lungă

motto: bucuria din trăirile deja întâmplate

Număr puține ture de iarnă, iar dintre acestea și mai puține sunt cele în care am petrecut noaptea pe munte, și nu la adăpostul (aproape) călduros al vreunei cabane, ci la refugiu sau cort. E încă un soi de vis neîmplinit acela de a dormi la cort în zăpadă… În tura de față am reușit să-mi dorm abia a patra noapte într-un refugiu și, cu toate că sunt friguroasă și mă cam dărâmă rucsacul cu toate cele, mă regăsesc cel mai mult în experiențele de acest gen.

Unde, când, cine şi cum

Munţii Iezer, 13-14 decembrie 2014

Drumeţi: Radu și Mike, Octavian şi Vio, Andrei și Claudia, Muha, George

Traseu: harta (parcursul desenat cu verde).
Prima zi: Cabana Voina – BR (bandă roșie) – Culmea Văcarea – CA (cruce albastră) – Refugiul Iezer (9h).
A doua zi: Refugiul Iezer – CA – Piciorul Iezerului – Cabana Voina (4-5h)

Altele: albumul foto cu mult mai multe poze Iezer: Jepi – Refugiul Iezer – Văcarea – Cabana Voina, un frumos jurnal de la Mike Iezerul mai alb ca niciodată.

Dacă n-ar fi nu s-ar povesti

Cele mai frumoase povești de drumeție încep cu a fost o dată o mână de prieteni. Sau așa-mi place mie să cred. În Iezerul din 13-14 decembrie am avut mult timp pentru a medita la toate acestea înconjurată de prietenii înșirați pe Culmea Văcarea, dar într-o solitudine completă a gândurilor asigurată de viscolul ce ne-a izolat unul câte unul îndărătul glugilor.

Am pornit de la Cabana Voina cu încrederea că avem timp berechet să ajungem la Refugiul Iezer pe lumină la o așa zi frumoasă. Zăpada avea o crustă înghețată, vântul nici nu adia, pe cerul senin nici măcar un nor rătăcit. N-a fost ușor să înfruntăm primele pante ale traseului căci, tot mai obișnuiți cu turele de o zi și încălțările de alergare montană, ne simțeam înhămați la rucsacii cei mari și la bocancii de iarnă.

Bucurie mare să-l avem alături de noi pe Radu, ce la două zile după această tură s-a urcat pe-o șa către… Maroc. E același Radu ce a urcat ăi 7000 de metri ai lui Khan Tengri după o călătorie de 9000 de kilometri pe bicicletă până acolo și, chiar dacă povestea a avut un final intermediar cu minus 10 degete degerate, iată că ea continuă ca o dovadă că unde-ți stă dorința acolo te poartă picioarele…

Și cum urcam noi așa cu spor am ajuns la stâna din Văcarea de unde ieșea fum, flutura tricolorul și se mijea agitație. Ne apropiem, dăm binețe și primim la schimb oferta zilei: bulz? Mike zice nu, Andrei nu, dar eu, eu chiar am ratat toate întâlnirile cu bulzul la gura stânii așa că fără timiditate am mierit vorba „aș dori puțin”. Și bulzul s-a înmulțit împărțindu-se din mână-n mână mai ceva ca pâinile din scena biblica. Astfel am cunoscut ceata Munții Muscelului, o mână de oameni de-ai locului ce-și petrec săptămânal câteva zile pe munte. Vă dați seama cât ne-am fi putut lungi la povești cu dumnealor dacă nu am fi avut de urcat Văcarea cea lungă!

Zăpada e tot mai mare, poteca-i una la cele opt perechi de picioare, ziua e minunată de-a dreptul, iar vântul e cu desăvârșire marele absent. Dovedim vreo două pante ca mai apoi să ne instalăm pe firul ceva mai domol al culmii urmând drumul acum acoperit cu zăpadă. Tot mai mult îmi atrag atenția formele zăpezii viscolite și curând aveam să aflu cum lucrează vântul cu dalta sa…

Iar vremea bună ne-a însoțit astfel că imaginile vorbesc mai mult decât aș putea descrie eu. Aș adăuga totuși că nu-mi mai încăpea inima de bucurie!

Spre cele două momâi, spre Crucea Ateneului

Deja se distingeau pe Culmea Văcarea cele două momâi care NU sunt Crucea Ateneului după cum bănuiam și mă înșelam. De acolo înainte mult mai este… În această parte a sa Iezerul are forma unei potcoave și perspectiva îți oferă mereu acces la principalele vârfuri astfel că mereu ai senzația că știi cât mai ai de mers totul e să ajungi destul de sus pe firul crestei. Nimic mai înșelător iarna când mersul pare „în gol” prin zăpadă și viscol!

Deja mergeam fiecare pentru el. Mike, Radu și George în față, eu pe la mijloc, apoi Octavian, Vio, Muha și Andrei. Ne-am blindat fiecare îndărătul glugilor trase, fermoarelor închise, mănușilor și echipamentului care în aceste momente își arată adevărata valoare. Mi s-a părut extraordinar să stau în mijlocul unui vânt ce mă lua de pe picioare și să nu simt recele lui, ci doar puterea, să pot sta și să mă bucur de această putere fără să-mi fie frig! Pentru asta dau mai mulți bani pe hainele de munte decât pe cele de oraș.

Între timp cele două momâi se îndepărtau, da! se îndepărtau… cu fiecare urcare și coborâre și iar urcare păreau că sunt și mai departe pe aceeași culme interminabilă, repetabilă pe care soarele se lăfăia roșu la asfințit, iar viscolul țâșnea ca dintr-o pușcă nevăzută spre un inamic la fel de nevăzut, iar noi, șirul de oameni prinși la mijloc, lăsam în urmă doar biete și vremelnice urme…

„Amintiri nu are decât clipa de-acum”. Asta îmi stăruia în minte cu o fericire tâmpă și totodată profundă, cu accent pe „acum” și pe punctul de după. Acum. Punct. Acel acum, un veșnic punct…

Cum era și firesc ne-a prins noaptea, urmele înaintașilor noștri au fost când pierdute când regăsite, iar frigul s-a strecurat „în oase” ajutat și de oboseală – cam ultimele două-trei ore mi le-am petrecut mișcând într-una degetele de la mâini și de la picioare ca să înlătur senzațiile de strânsură și amorțeală…

O dată cu lăsarea întunericului n-am mai dibuit așa bine nici urmele celorlalți și nici strecurarea printre plăcile de acumulare astfel că ne-am luptat un pic cu zăpada că de viscol nici vorbă să o lase mai moale și nici nu-i mai puteam admira frumusețea în compensația deranjului.

Traseul este intuitiv, urmează culmea, totul e să nu te lași prea mult pe partea dreaptă, cea cu hăul, însă, cu toate astea, sunt porțiuni unde dacă nu te afli pe „drumul cel bun” îți consumi multă energie traversând tot felul de șanțuri și gropi de care chiar îmi aminteam din prima mea tură în Iezer însă nu-i iarba ca zăpada și nici vara ca iarna 🙂

Și când am ajuns la cele două momâi mari și albe ce se zăresc de departe am avut o mare deziluzie: nici urmă de Crucea Ateneului, crucea cu pricina fiind exact deasupra căldării unde voiam să ajungem. Din vreme în vreme am mai găsit câte un stâlp de marcaj de care ne bucuram cum se cuvine.

Îmi era deja cam frig și mă cam săturasem să fiu roaba rucsacului pe care umerii protestau să-l mai ducă și-mi era cam ciudă că la un moment dat, fiind la mijloc între cele două grupuri, am avut gândul să merg cu cei din față ca să scurtez perioada de cărat, dar am zis să rămân totuși cu cei din spate. Era probabil o decizie bună (pentru mine) și în general cred că e mai bine să tragi de tine atunci când ți-e greu decât s-o lălăi prelungind timpul efortului.

Dacă nu mi-aș fi amintit câte ceva din tura precedentă aș fi putut jura că suntem „pierduți”. Și nici măcar nu viscolea ningând că nu-mi imaginez ce s-ar mai fi văzut atunci… Ca viteză a vântului estimez un minim 50km/h, nu mă lua pe sus, dar reușea să mă dezechilibreze uneori.

Din când în când ne apropiam de marginea căldării ca să încercăm să reperăm câte ceva și la un moment dat am zărit luminița unei frontale. Am răspuns la semnal, prietenii ne așteptau la refugiu iar sentimentul de a fi călăuzit de o lumină în noapte este copleșitor! Am simțit forțele proaspete cum năvălesc și chiar au fost de folos mai ales că marșul a continuat pentru încă vreo jumătate de oră – nu-mi explic nici acum care-i treaba cu Văcarea asta înșelătoare…

Parcă nu mă mai vedeam intrată în refugiu, mă lăsaseră de tot umerii!
Și am intrat și Mike ne aștepta cu supa caldă pe primus, ajunseseră și ei de vreo oră, astfel că se gândeau la cum să ne primească mai călduros pe noi înghețații. Aveam și eu o nedumerire legată de găsirea potecii spre refugiu având în vedere că am întâlnit un singur stâlp. Răspunsul a venit de la Mike: busola Radu 🙂

Am mâncat și ne-am băgat la somn, eu una chiar mă simțeam îmboldită de frig și de spatele ce voia să fie cât mai degrabă întins. Și iată-mă dormind a patra oară la refugiu, altul decât cele din Șaua Funduri, din Șaua Bătrâna sau Cârja, dorindu-mi să pierd numărul unor astfel de nopți unice. Nu și comode, dar tocmai asta e farmecul, mi le doresc pentru așa cum sunt ele chiar dacă nu-mi place defel frigul – nu o să pot uita vreodată cum scânteiau cristalele de gheață pe pereții de piatră din Cârja, un dormitor de castel vrăjit!

Zilele frumoase se cunosc de dimineață

După zece ore de somn de munte am mijit ochii din sacul de dormit cât să descopăr soarele strălucind prin ferestre și prin orice alt ungher pe unde a putut intra. De-altfel știam că vremea va fi frumoasă însă am văzut din ziua precedentă că poate viscoli și cu cerul senin. Nu m-am grăbit să ies, să fac fotografii. Dacă aș fi putut aș fi stat întinsă în sac toată ziua în refugiu privind munții prin ochiurile de geam…

Pe la aproape zece ne-am urnit la vale deturnând planul inițial ce presupunea să urcăm pe vârful Iezer și să coborâm pe Plaiul lui Pătru. Nu ar fi fost timp de așa ceva, pe creastă era Vântul, iar până în creastă zăpada de un metru pe alocuri. Alternative erau Jepii cu o coborâre directă pe firul căldării (închis iarna după cum bine spune Vintilă în comentariul 1) sau Piciorul Iezerului spre care traversam căldarea ca mai apoi să ne bucurăm de priveliște pe mai tot parcursul coborârii.

Nu știu cum îmi imaginam eu Munții Iezer, dar cu siguranță am avut o adevărată surpriză când am terminat de traversat căldarea și nu eram pe creastă ci doar pe picior, creasta spre Vârful Păpușa fiind cu totul alta, peste încă o căldare. Cert e că mereu am fost de părere că geografia se învață la fața locului și am observat că altfel citesc o hartă după ce am fost măcar o dată în masivul respectiv.

Vântul a continuat să bată și să se simtă tot mai puțin pe măsură ce scădea altitudinea, la fel și mărimea stratului de zăpadă.

Mai jos ne-am întâlnit cu Vintilă și doi prieteni ai săi, urcau pe unde știau că vom coborî pentru a ne întâlni și-a schimba impresii. Mai mult le-am testat oamenilor voința de-a continua urcarea căci noi aveam planuri dulci la cofetăria Iepurașul din Câmpulung, planuri realizate cu normă întreagă și pachețel pentru acasă.

Vântul nici nu mai adia, era o zi oarecum identică celei de dinainte când calmul și căldura te fac să nu poți bănui urgia de pe culmile ce strălucesc în soare. Încă o lecție învățată sau mai degrabă o reamintire dat fiind faptul că în ultimii doi ani turele pe munte au fost ceva mai rare…

După parcurgea poieniței cu stână am intrat în pădure unde ne aștepta o coborâre lungă și abruptă. Câtă vreme a mai fost zăpadă a mers repede și bine, apoi cam vai de picioare în bocancii rigizi de iarnă, dar evident, am scos-o la capăt. Iepurașul, v-am zis! Când s-a terminat cu pădurea am mai servit și vreo doi-trei kilometri de forestier ca să fie tacâmul complet și ca să ne bucurăm de-a binelea la vederea mașinilor.

În general coborârea de pe munte nu e cel mai fain moment al unei ture (doar când te vrei scăpat odată!), ori e oboseala adunată, ori sunt unghiile în cruntă suferință sau vreun genunchi care scârțâie, ori e sentimentul că lași în urmă muntele și te întorci la civilizație și la serviciu, ori sunt toate acestea la un loc plus multe altele peste care planează însă sentimentul de mulțumire că ai mai reușit o tură, că iar ai fost cu prietenii, că iar ai prins vreme bună sau ai (re)văzut un munte drag, că iar ai o amintire pentru care decembrie 2014 nu mai poate fi un decembrie oarecare…