[Leaota] Creasta între Sântilia Mare și Dudele

În „deșertul alb” viscolul nu-ți lasă fire de nisip pe piele, ci în memorie, acolo unde topirea e mult mai lentă și unde n-ai vrea să te speli bine, bine.

Trei prieteni și un câine, provocările unui traseu nou, în condiții de iarnă pe un munte de care mă simt tot mai atrasă și care nu e atât de „departe” pe cât consideram cândva. Altfel, e un sentiment reconfortant acesta că oricât aș umbla, e și mai mult de umblat, și asta doar dacă socotesc munții apropiați Brașovului.

...citește mai departe ↑

[Leaota] Zăpadă cum ne place, soare și mare de nori cât cuprinde

Soarele îmi arde fața și pe brațele goale simt un amestec inedit și plăcut de căldură și frig. Zăpada scârțâie sub tălpi și uneori mă afund mai mult decât urmele ciutelor pe care mă încăpățânez să le iau drept potecă, alteori rămân la suprafață trăind iluzia efemerei plutiri, a unei ușurimi pe care sufletul în astfel de momente simți că ar putea-o transfera și trupului.
Muntele își arată azi un chip hibernal atât de frumos, fără cusur, încât orice sentiment omenesc chiar și cel de intensă bucurie se aplatizează în întinderea albă a zăpezii, a norilor ce ne stau la picioare, a miilor de scânteieri ce duc mai departe fiecare rază de soare. Mi-am dorit foarte mult o zi ca aceasta, ce nu mi se întâmplă prea des, o baie de lumină în care să mă scald până la contopire.
Încep să mă întorc la acel „meet the sun” care a început acest blog și să nu-mi mai fie dor de mine.

...citește mai departe ↑

Iezer, viscol cu ochii-n soare pe Văcarea cea lungă

Iezer_0475.jpg

Număr puține ture de iarnă, iar dintre acestea și mai puține sunt cele în care am petrecut noaptea pe munte, și nu la adăpostul (aproape) călduros al vreunei cabane, ci la refugiu sau cort. E încă un soi de vis neîmplinit acela de a dormi la cort în zăpadă… În tura de față am reușit să-mi dorm abia a patra noapte într-un refugiu și, cu toate că sunt friguroasă și mă cam dărâmă rucsacul cu toate cele, mă regăsesc cel mai mult în experiențele de acest gen.

...citește mai departe ↑

Prin pădurea Baiului

Pufoasă şi înaltă, primindu-ne cu uşurinţă până deasupra genunchilor, zăpada ne-a convins după câţiva paşi că prea departe nu aveam să ajungem. Planul de plimbărică de-acasă devenea astfel, imposibil de nerespectat.

Cristi s-a instalat în fruntea micului pluton şi a început să bată urme. Cum voiam să-l ajutăm, şi eu şi Monica am experimentat cum e să fii primul. Greu, iar noi nici nu ne afundam prea adânc, băieţii afundându-se încă un nivel după noi. De-aici trag concluzia că nu e o prea mare afacere cu cei mici în turele de iarnă. Sau e, dacă au în rucsac un termos cu ceai cald 🙂

...citește mai departe ↑

Mărşăluirea

Când la fiecare pas te împarţi între vise şi atenţie, când te uiţi în jurul tău şi te simţi tras în jos şi nu poţi spune “nu”, când te încăpăţânezi să storci şi ultimul strop de sentiment şi energie din tine pentru ceva în care crezi cu inima chiar dacă simţi că nu mai e nimic de simţit acolo, când la fiecare pas îţi promiţi mai mult ştiind totuşi că nu vei avea niciodată aripi aşa cum mulţi au din naştere, ei bine, singur şi mut, mărşăluieşti mai departe, tot înainte, ca un soldat plin de patos şi totodată, necunoscut, atunci ştii cum ai ştiut mereu: nu te vei opri niciodată.

...citește mai departe ↑