Duminica sufletului meu

Scriam candva, acum 9 ani, intr-o prima iarna in acest oras,

Ma doare frigul pe strazi
Ma poarta cuvintele-acasa
Privesc trecatorii in ochi
Si ma ninge tacerea lor aspra

Luna atarna pustie
pe-un cer neclintit, ca o toarta
Talpile sangele-si plang
Le-am lovit in nestire de-o piatra

Copacul de langa fereastra
vegheaza cu-o privire de sticla
Lumina dinauntru e stearsa
Si-n noapte pluteste cu frica

Si intru. M-asteapta camara
Cu ganduri ramase acasa
Ma privesc intr-un colt de oglinda
Si ma ninge imaginea aspra.

Ce iarna…
Ce cantec de ninsoare frumoasa…

9 ani in care am invatat mult de la viata, dar in care EU am ramas aceeasi. Strazile, noptile, copacii, ninsoarea… toate m-au insotit tacute. Ne reintalnim eu cu mine si trotuarul e destul pentru amandoi. Ne vom povesti, ne vom plange unul altuia, ne vom imbratisa si in final, vom deveni doar unul.

Ce vreau sa spun este ca poate e timpul ca fiecare dintre noi, dintre voi sa realizeze cat din viata lui e minciuna si cat e adevar!
Cat esti tu insuti si cat esti produsul lumii in care traiesti?
Cate din gandurile tale prind glas?
Cati dintre pasii tai se opresc acolo unde vrei tu?
In cate trenuri te-ai urcat pentru ca sufletul tau a vrut sa cunoasca libertatea?

Nu te mai intreba cine esti cand treci pe langa tine, TRAIESTE-TE !

2 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *