Pentru ca prima ta intrebare a fost ce e aia o metoda abstracta,
Pentru ca mi-a facut multa placere sa lucrez cu tine,
Pentru ca am invatat enorm de la tine,
Pentru ca ai avut incredere in mine cand eu nu,
Pentru ca ai avut rabdare si nervi de otel de foarte multe ori,
Pentru ca nu te-ai suparat niciodata cand glumeam pe seama varstei tale,
Pentru toate shaormele si hamburgerii papati impreuna mai niciodata la ora pranzului,
Pentru momentele in care am ras cu pofta din prea multa oboseala,
Pentru zilele bune ale PCT-ului,
Pentru ca te-ai simtit putin vinovat ca m-am apucat de fumat,
Pentru fumatul ilegal pe scari,
Pentru ca-ti place albastrul si mie inca-mi place verdele,
Pentru ca nu mi-a fost greu sa-ti cer ajutorul,
Pentru ca mi l-ai dat de cate ori a fost cu putinta,
Pentru ca m-ai dus cu masina in ziua aia oribila si nu mi-ai pus intrebari incomode,
Pentru ca nu te-am auzit inca vorbind moldoveneste,
Pentru ca meriti ca lucruri bune sa ti se intample mai des,
Pentru ca existi si te cunosc si pentru ca-mi esti un prieten tare bun,
Iti multumesc!
La multi ani!
Se spune ca e mai usor sa scrii decat sa spui…Profit si eu de ocazie pentru a-i multumi aceleasi persoane si bineinteles tie, MeetTheSun.Multumesc si eu pentru ca:
– ati vrut sa stiti mereu ce simt sau ce cred, eu insa nu aveam nimic de spus.Nu gaseam decat cuvinte pe care nu as fi vrut si evitam sa le rostesc.Nu puteam iesi dintre ele, eram captiva, cuvintele ma sufocau.
– m-ati ajutat sa inteleg ca e mai usor sa urasti oamenii decat sa incerci sa le intelegi modul in care se comporta si sa traiesti alaturi de ei. Contextele sau presupusele relatii dintre oameni si lucruri m-au impiedicat deseori sa vad lucrurile asa cum erau. Brusc insa, ele au iesit din ascunzatoare si am inteles ca de fapt nu am vazut nimic in acest timp.Tot ce stiam si-a pierdut dint-odata valabilitatea si semnificatia.
– m-ati impiedicat sa ma despart de un loc unde credeam ca nu trebuia sa mai fiu, in care –intr-un fel- nu mai existam de mult.Acolo imi asezam cuviincios corpul pe un scaun, incremenita cu gandul la sperantele si visele mele spulberate.Aveam insa, privirea inspaimantata a unui om pregatit sa astepte, dar care nu poate sa accepte ca tocmai a trecut ultimul tren si nu va mai veni altul niciodata.Cu timpul, am inceput sa inteleg ca locul acela ma linistea, imi dadea o stare de bine. Nu eram multumita, dar ma amageam cu linistea sufleteasca pe care mi-o oferea acel loc si oamenii de acolo. Am invatat sa ma multumesc cu ceea ce am….
Cand ai pierdut aproape totul, timpul trecut devine un orizont dincolo de care sunt posibile oricate noi incercari si unde, in ciuda a tot si toate, speranta, misterioasa, continua sa existe.
Ar mai fi multe altele de spus, dar toate acestea, vor ramane deocamdata in asteptare…