AMR 8. Când ești departe de țară, tragi cu urechea

Când ești departe de țară, tragi cu urechea. Cel mai adesea, îi auzi plânsul.
Nu te poți lăsa intoxicat de ce scriu ziarele, de înregistrările tv puse pe youtube, căci pur și simplu, simți cum te intoxică. Morbid.
Mai degrabă accepți sinceritatea unor postări de pe facebook, preferi să auzi ce-a spus cutare după ce-a văzut cu ochii lui decât ce spune o reporteriță cu glas strident, mare amatoare de senzaționalul care s-o scoată din anonimat.

Și după ce te saturi de studiouri unde lumea comentează LA CALD (la propriu evident, mama ei de televiziune că dracu a inventat-o), mai citești unu-altul, oameni prin al căror sânge mai curge moralitatea și decența.
Și iarăși tragi cu urechea la glasul de printre rânduri al poporului tău. E plin de speranță poporul ăsta, dar nu știe ce să facă cu ea.
Speranța nu aduce nimic de una singură, trebuie pus umărul, toți umerii deodată.

Încotro? Nu cred că știe cineva precis, dar un lucru e cert, înapoi nu mai e unde…

...citește mai departe ↑

Între avioane și zâmbete

Miercuri noaptea, în timp ce așteptam ca porțile de îmbarcare în avion să se deschidă, priveam cu ochii incredibil de obosiți, lumea din jurul meu. N-am reușit să descopăr decât alte oboseli, plictiseli, povești ermetice, zâmbete de conveniență. Mi-am amintit primul meu zbor cu avionul – un cocktail de entuziam și teamă – care s-a transformat într-o experiență magică. Acum, trebuie să fac calcule să văd a câta oară zbor cu avionul, dar nu le fac, ci doar mă întreb unde e entuziasmul. Și nu doar al meu lipsește, ci al tuturora. O fi faptul că la ora târzie oamenii mari se întorc acasă după o zi (/lună) de muncă??!

...citește mai departe ↑

În România se distruge în fiecare clipă ceva

Copiii noştri nici nu vor şti c-a fost vreodată un râu zbuciumat de munte, cu ape limpezi, albii de pietre aşezate de mama natură aşa cum omul nu va fi în stare niciodată. Dar nu-i nimic, copiii, din ce în ce mai puţini şi mai puţin educaţi, nici nu vor fi interesaţi de astfel de nostalgii apuse – vor fi la fel ca noi: nepăsători, blazaţi, egoişti, supuşi.

...citește mai departe ↑

Şi eu… Prin România

Muntii Baiului. Poiana Narciselor. Drumetie prin Romania
Cum am tot scris jurnale pentru fiecare tură, a trebuit să-mi aleg pe una mai puţin… povestită. Nici n-a fost greu căci tocmai prima suferea de lipsa unei poveşti scrise. Tocmai ea, cea care a declanşat totul…

Povestea a câştigat şi vă invit să o citiţi aici: A fost odată ca niciodată. Poiana Narciselor.

...citește mai departe ↑

Cum se vede lumea când n-o priveşti în ochi

Dacă v-aş privi în ochi în fiecare zi, dragi români, mi-ar părea rău că unii dintre voi sunteţi mai nesimţiţi ca mine, că sunt atât de fraieră încât păstrez distanţa intimă la orice ghişeu, că mă spăl pe dinţi când ies din casă şi nu suflu duhori în ceafa nimănui, că merg cu gunoiul în buzunar până la primul coş – dacă dau de vreunul, că lucrez la privat şi că-mi plătesc dările fără să aştept să mi se dea ceva moca, că nu simpatizez cu acele categorii de oameni ce pot munci, dar n-o fac, acele lepre ordinare bune doar la instigat şi revoltă şi la aruncat vorbe…

...citește mai departe ↑

Pagina 1234