Întoarcerea în România a stat sub semnul unei singure întrebări, destul de mult vehiculată printre cei plecați și al cărui răspuns este unul cât se poate de individual:
cum o să mi se pară România (după un an de Canada)?
Și iată că am intrat în spațiul aerian și-am zărit într-o zi cu soare Carpații de la vest la est, dar asta știam deja că-s frumoși și din avion. Și când am pus piciorul pe aeroport am zis că-i aeroport, e impersonal, un loc de tranzit, noul peron al marilor plecări și reveniri. Și în timp ce mașina mă purta spre oraș, așteptam să încolțească, să se contureze, să mă izbească… ceva – Marea Primă Impresie, diferențele, stările emoționale! Și-am tot așteptat și în zilele următoare și nu mi-am refuzat nici o experiență și după o vreme am tras concluzia ce nu s-a schimbat nici după o lună și nici până acum.
Cea mai puternică senzație a fost lipsa regăsirii: mă așteptam să mă raportez la oameni și locuri prin regăsirea lor, dar timpul minții mele mi-a oferit o continuitate firească a ceea ce-am lăsat de parcă ar fi trecut o zi, doar o zi de când am plecat. Poate și de aceea n-am trăit impactul brutal cu realitatea românească despre care am tot auzit de la alții și care ar fi presupus să văd România cu ochi mai critici ca oricând. Poate și pentru că am văzut deopotrivă urâtul și frumosul și înainte de a pleca, fără a favoriza una dintre părți. Poate de aceea îmi și permit să critic România deseori, și o fac cu vervă, pentru că o cunosc și o iubesc așa cum e.
Eu, dimpotrivă, am simțit cum ochii mi se deschid îngăduitori, cu toleranța aceea de care se face atâta caz în Canada și în alte țări civilizate, dar pe care românii nu o prea deprind, admițând defectele țării mele, dar atribuindu-le punctual celor în cauză, fără a generaliza de dragul de a simplifica lucrurile și eventual de a mă delimita de ele. Tocmai de aceea am putut vedea pitorescul și autenticul țării mele nu doar acolo unde există fără tăgadă, ci și unde e mult mai simplu să judec(ăm) la grămadă sau din exces de zel sau mai grav, din automatism.
În România am mers cu mașina, cu trenul, iar când vine vorba de transportul în comun, n-am ratat nimic: metrou, autobuz, troleibuz, tramvai și asta într-un București cu zile de lucru, ore de vârf și popor pestriț, cu discuții și certuri și politețuri, neschimbat cum îl știu – schimbată fiind doar eu. Tramvaiul cu povestea s-a întâmplat să fie 32, dar m-am dat și cu 21 sau 25.
Nu vă așteptați la cine știe ce poveste, viața e compusă și din fapte banale pe care mă bucur că le mai pot vedea. M-am urcat undeva pe Calea Rahovei. În jur aglomerația firească și oameni de toate felurile, iar eu m-am simțit unul dintre ei. Mi-am validat cardul constatând cu oarecare uimire că mai sunt și alții care-și plătesc călătoria, care se îngrămădesc să ajungă la aparat. De fapt acesta a fost momentul când am început să fiu atentă. O mână murdară contrasta cu albul de pe spatele cardului, iar mâna aceea a stat întinsă până când aparatul a făcut tiiiit! Apoi omul, tern îmbrăcat și cu niște sacoșe după el, a dispărut spre coada tramvaiului. Eu am mers în față și am prins loc. Nici nu m-am așezat bine că am auzit-o pe ea.
În tramvai s-a instalat o muzică de cafenea de-odinioară, un acordeon își strecura acordurile printre dum-dum-urile roților și reușea să le treacă într-un plan secund. Bag seamă că cei din jurul meu o știu, citesc pe chipul lor o oarecare stare de bine. O doamnă zâmbește și se scotocește în geantă, din spate aud un bătrânel „ce mai cântece se făceau odată!”, cântecul se aude tot mai sonor și trece pe lângă o femeie înaltă cât mine stând pe scaun. Trăsăturile o condamnă prin apartenența la etnie, dar atitudinea și cântecul ei o absolv. În plus, pare că a cântat și descântat tramvaiele până a devenit parte din ele. Cântă și zâmbește și nu mai are nevoie să ceară. Coboară în stație și noi restul revenim la dum-dum-ul roților, monoton și fără o poveste, bun de picat pe gânduri sau de privit fără țintă.
– Hai la Moșu să vă dea pixuri! Pixuri de la Moșu! Șervețele, leucoplast! 1 leu!
Mă întorc și îl văd pe… moș. E un domn pensionar, cumsecade la chip, curat la ținută. Ar putea fi oricare dintre bunicii ce-și duc nepoții de mână în parc. Poate că și e bunic, dar încă n-a ieșit la pensia numărul doi – mai are de vândut nimicuri ieftine că nu-i ajunge pensia numărul unu. Te tulbură să-l vezi, dar omul e demn, nu așteaptă milă. Reacția oamenilor nu e nici de data asta una de dispreț, i se face loc Moșului să-și facă rondul prin vagon, și el pare a fi o cunoștință veche, dar nimeni nu pare să aibă nevoie de nimic. Devine ciudat momentul, parcă citesc în ochii tuturor un dialog repezit: hai fraților! ce naiba! chiar nu vă treb…
– Un pachet de batistuțe, vă rog! zice un tânăr înalt, pe la vreo treizeci de ani, ce stă ușor încovoiat ca să nu-și șteargă freza de barele de sus.
– Ia la Moșu, sănătate! Care mai poftește pixuri, are Moșu pixuri!
După stație e liniște și doar dum-dum. S-a urcat o bătrână cochetă, cu pălărioară și eșarfă de mătase, dar și cu niște rânduri de riduri. Bate spre optzeci, am gândit și n-am realizat cât e de scundă decât atunci când s-a așezat pe unul din scaunele laterale din față și i-au rămas picioarele atârnând în aer. În poale ținea un coșuleț împletit din nuiele acoperit cu un ștergar roșu cu motive tradiționale. Aflam mai târziu din discuția cu altă bătrână, că mergea la biserică să-și pomenească soțul și o cumnată, dar și cam pe tot restul neamului pe care l-a îngropat… iar murăturile puse cu „picant fix” nu ies așa grozave, le-a pus doi ani la rând cu el, dar acum a revenit la rețeta veche și de Crăciun s-au mâncat ce nu s-a văzut, îmi mărturisește indirect vecina din spate, mie și partenerei de discuție și încă unei jumătăți de tramvai.
La stația de lângă biserică bătrâna cu pomenitul coboară, vatmanul așteaptă toată operațiunea de debarcare și mâini întinse ajută în exces. Tramvaiul e plin burduf și opriți la semafor mă zgâiesc pe geam. Un tânăr în palton negru și cu o chitară în husă prinsă de spate se uită spre biserică. Se apropie de gardul de fier cu țepușe, se apucă de una dintre ele și se ține așa. Din curtea bisericii iese și personajul care lipsise poveștii mele de până acum: piți. Trece pe lângă tânărul ce se ținea de gard, trece în forță, ca o anomalie, perturbă, întoarce capete. Căciula albă, masivă, se termina ca o streașină peste chipul colorat de machiaj, avea ciucuri și pe stânga și pe dreapta cu câte două moțuri unul după altul, patru în total, bălăgănindu-se peste geacă, care geacă de piele albastră era scurtă până în talie și se continua cu niște banali colanți negri ce pierdeau gleznele subțiri în botine aurii cu tocuri de-a dreptul interzise pe trotuarul pavat ca un fagure. Creatura colorată și mersul ei săltat au dispărut odată cu verdele de la semafor, iar când mi-am amintit de tipul ce se ținea de țepușă, era tot acolo, în lumea lui.
Dum-dum-dum mai departe, sunt tot mai aproape de destinație. Mă strecor spre ușă, abia ajung la bară și apelez la echilibrul de situație. O doamnă din lateral-spate mă întreabă jenată dacă nu cumva m-a călcat, eu zic nu, ea insistă, tot calc pe cineva pe picior, mă scuzați, eu îi spun că oricine ar fi acela nu-s eu, dar cum nimeni nu zicea nimic mă uit mai atentă pe la picioare și din ce văd cauciucul de pe jos e jerpelit și întors pe alocuri în sus. Și de bine ce l-am văzut m-am și împiedicat de el când să cobor, noroc că nu era loc de trântă. Și cum să fie când pe peronul de la Unirii era, ca să folosesc o expresie oltenească, moartea de aglomerat, om pe om! Am pornit-o la pas și zâmbeam, știam că zâmbesc, era starea de spirit. De-asta nici nu-i condamn pe români că nu zâmbesc mai mult, dacă ar avea (dacă ar vedea) motive ar face-o mai des, sunt sigură.
Orașul e cum îl știu, oamenii sunt la fel. Eu nu mai sunt aceeași. La Montreal în metrou sunt cel mai adesea o „albă” în minoritate, în jurul meu sunt toate națiile și nuanțele pământului, cum m-ar mai putea mira oamenii din tramvaiul 32?!
La Montreal oamenii din jur etalează stări precum relaxare, detașare, reținere, maxim câteva ça va-uri și eventual scuze cerute în exces dacă cum s-a produs vreo atingere (glumele pe seama canadienilor sunt cât se poate de adevărate, însă scuzele nu sunt doar dovezi de politețe excesivă ci și un mod de-a evita orice posibil conflict/contact). Autobuzele transportă nuci, fiecare om e sâmburele din nuca lui, interacțiunile sunt la suprafață și sunt limitate – oamenii sunt politicoși, dar foarte rar transparenți. În tramvaiul 32 puteam să citesc oamenilor pe chip la ce se gândeau, oboseala sau mulțumirea lor, să ascult discuții pornite din senin între necunoscuți, să fiu martoră și parte a unui pitoresc uman. A unui pitoresc uman, natural, firesc, totul e să nu-l privești cu prejudecată și obișnuință și pentru care plătești numai 1.3 lei.
Concluzia e una singură: se comunică mai mult cu cât țara e mai săracă și prin comunicare nu mă refer la amabilități și starea vremii. Chiar și interacțiunea turist-localnic e mai consistentă, mai profundă cu cât țara e mai săracă. Dacă e să compar impresii de călătorie din lumea întreagă, ghidul austriac sau canadian te preia la ușa muzeului și te lasă tot acolo, ghidul nepalez îți va deschide ușa casei sale. Sunt oameni și unii și alții, deopotrivă interesanți, depinde de fiecare din noi ce tip de experiență ne dorim, dar să nu uităm că uneori alergăm prin lume după ceva ce avem și-acasă, că uneori degeaba alergăm pe lume dacă vedem totul ca acasă…
Sincer si eu ma intreb uneori cum o sa fie revederea cu Romania. S-au facut 2 ani de la ultima vizita si habar nu am urmatoarea cand va fi….
O sa vezi atunci cand o sa fie, Larisa. Impactul e diferit de la om la om, iar la mine a lipsit deocamdata. Si depinde si cu ce interes te duci, cu ce stare de spirit, ce asteptari ai. Unii revin in tara si dupa cateva zile li se face dor de tara adoptiva, iar altii n-ar mai pleca.
Pentru mine n-a fost o surpriza vizita acasa, am mai fost plecata din tara si stiam deja cum e, dar ma stiu si pe mine: nu ma las prea repede cucerita de „bun si frumos” mai ales atunci cand asta vine din reguli stricte si nici nu sunt in cautarea unei societati comfortabile, ci a uneia cat mai autentice, cu bune si rele.
Pentru mine este prima data cand lipsesc asa mult din tara. Dupa ce m-am mutat aici, am revenit in tara la vreo 4 luni si n-a fost in nici un fel revederea, era ca si cum n-as fi plecat niciodata, iar inainte de mutare iesirile din tara s-au rezumat vacante de o saptamana-doua.
Fiecare tara, popor, societate este speciala in felul ei, ai dreptate, depinde de noi si de ce experiente cautam. Mi-a placut comparatia ta cu nucile; desi poate pare ciudat, eu sunt genul de om care nu-i prea deranjat sa traiasca printre ele…
Insa mai cred ca e adevarat si ce scrie George mai jos, chiar si in tarile mai putin sarace e o diferenta uriasa intre marile orase si micile comunitati rurale in ceea ce priveste relatiile umane, interactiunea, transparenta.
Bravo!
Foarte frumos scris.
Eu am circulat ani buni cu 32 pana cand m-am hotarat sa iau bicla la munca, prin 2008.
E foarte adevarat ce zici.
Eu am lipsit 6 luni din tara si la intoarcere am zis: Uau, vad oameni frumosi, diversi… si cum zici tu, transparenti.
Asta lipseste in afara… de fapt asta zice multe 🙂
Mi-a placut povestea tramvaiului!
Multumesc Felicia, asta si voiam sa transmit, povestea frumoasa, simpla exact cum am trait-o si eu.
da, asa este: se comunica mai mult cu cat tara e mai saraca; iar ghidul nepalez e intr-adevar foarte comunicativ si primitor, o zic din experienta; civilizatia ne da ceva si ne ia altceva, si uneori te intrebi daca pretul acela chiar merita platit…
Civilizatia individualizeaza.
Nu toti platesc „pretul” asta pentru ca unor firi li se potriveste. Iar cei care simt ca-l platesc prea tare, mai au inca destule locuri pe lumea asta unde sa se duca 😀
Eu cred ca noi am putea trage o concluzie doar despre comunicarea turist – localnic, pentru care avem suficiente experiente, in destule tari. Pentru cum se comunica in mod cotidian intr-o tara saraca versus o tara bogata nu avem suficiente esantioane reprezentative ca sa putem concluziona. Sunt prea multe tari si ar fi imposibil sa locuim destul in ele ca sa le observam suficient; sunt mari diferente chiar in aceeasi tara, de cultura, temperament social, oras vs country side, etc.
Ca exemplu personal, mie mi s-a parut ca in Franta rurala (care numai saraca nu e), cu care am avut destule experiente, oamenii comunica intre ei mult mai bine, la toate capitolele, ca in capitala noastra a zapezilor murdare.
Iar dimineata, in metroul ce leaga Berceni de Pipera, oamenii sunt la fel de inchisi in carapacea lor de nu poti citi pe fata lor decat un singur sentiment generalizat, de „sila de viata”, cu mici exceptii, desigur, rare precum pinguinii albastri.
Foarte bune observatiile George, cred ca tine si de marimea comunitatii, dar si de dinamica acelei comunitati (cat se pleaca din ea, cine vine/revine). Cei mai multi din tramvaiul 32 nu se cunosc, dar impartasesc un acelasi mediu in care se misca in cea mai mare parte a timpului, cei din metroul spre Pipera sunt „navetisti”, in drum spre munca si atat.
Strict referindu-ma la metrou, cred ca daca ar fi sa-i intrebi individual despre starea de spirit, ai primi raspunsuri contrare mimicii, cred ca fiecare se gandeste „ia uite ce inchistati sunt restul”… fara sa-si vada propriul chip.
As afirma, pastrand proportia exceptiilor, ca la metrou deja nivelul de civilizatie creste fata de tramvai – nu poti intra fara bilet in primul rand si deja se face o prima „sortare”.
Pe de alta parte la romani (la alte natii nu stiu) se simte tendinta de a te detasa de restul cand cresti cu o treapta (ca bani, ca scoala, ca „succes” etc.). Motivele sunt multe: rusine cu semenii, din mandrie, aroganta, dar si din negasirea acelorasi valori la cei din jur.
Incercam sa atrag atentia asupra faptului ca generalizarile sunt periculoase.
Poate daca metroul intre Pipera si Berceni ar vedea lumina soarelui, atmosfera din el n-ar mai fi una vecina cu cea de la o inmormantare.
Oricum, foarte frumos ai redat o calatorie cu tramvaiul 32, un tramvai numit poveste.
E greu sa scrii fara a generaliza, e mai usor sa generalizezi cand vrei sa-ti prezinti ideea, dar scrisul nu e matematica si atunci lucrul cu multimi (de oameni in cazul asta) devine un pic mai degajat.
Sunt multe lucruri care ar putea aduce un strop de culoare, de zambet. Experientele frumoase nu sunt retete repetabile, ci doar modul nostru de-a privi, aborda ce ni se intampla.
Daca am reusi sa privim obisnuitul cu ochi de strain am descoperi cate ceva nou de fiecare data 🙂
Foarte frumos Claudia! 🙂 Multumesc.
Cu mult drag, Luminita 🙂
Va citesc textele cu placere. Stiti sa descrieti atmosfera locului in care sunteti, sa captivati atentia.
Felicitari !
Multumesc pentru apreciere Ramona, sper sa ofer lecturi placute dincolo de propriile-mi pareri 🙂
Mi-e teama de revederea cu Romania, am doi ani 8 luni de cand sunt plecata de-acasa, anul asta nu se pune in plan vreo plecare….Gandindu-ma la tine, dupa un an parca nu-i asa mare impactul, plus ca in Canada traiesti intr-un orasa cu iz european, cosmopolit.
Citindu-ti articolul am cazut in transa dorului si comunicarilor atat de simple si umane de la noi. Greu sa le explici „civilizatillor” si ma indoiesc ca vor intelege.
Scrierile tale is ca un panaceu! Hai mai repede cu, cartea :))) Te pup cu drag >:D<
Mie imi e tare greu sa-mi imaginez viata ta pe drumuri, fara un loc anume in care sa prinzi un soi de radacini, temporare… E greu sa te acomodezi si cand stai intr-un loc, dar altfel??!
Cat despre intalnirea civilizatiilor, e greu de spus ce ne lipseste fiecaruia… noua inchiderea, lor deschiderea??!
Uf… cartea aceea nu cred ca o sa vina vreodata, doar daca ma inspir din viata ta 🙂