Nu mai există planuri

În ziua când o femeie mi-a spus pe un hol imaculat de spital exact aceste cuvinte pe un ton pe cât de ferm pe atât de blând, am ascultat din privirea ei insistent convingătoare că e mai mult de atât. Sunt anumite vorbe simple, aparent simple, în al căror înțeles realitate țese de neoprit complexitatea vieții încât mă întreb de ce aș continua cu alte cuvinte, de ce nu m-aș opri aici, chiar aici – titlul e totul. Pentru că sunt om și pentru că sunt Eu.

Întoarcerea mea în România a coincis cu genul acela de moment în viața unei familii când totul se zguduie din temelii. N-am avut vreme să mă reacomodez, am intrat direct în pâine, tot ce am lăsat s-a reluat instant și firesc, anul jumătate de Canada a dispărut ca o amintire de demult pe care o abordezi ca subiect când toate celelalte se epuizează. Cu excepția zilei în Bucegi n-am mai părăsit Bucureștiul, iar orașul m-a absorbit în nebunia și-n familiarul lui, unde oamenii sunt unul și unul și chiar e o greșeală să uiți asta.

Prima săptămână de România s-a scurs lung și intens, timpul mi-a cerut repetate priviri la ceas, în ce zi mai suntem, cât mai e ora, câte zile au trecut, doar atâtea?!… Dramele au darul acesta de a te extrage din ale tale ca dintr-o celulă de fagure în care habar n-aveai cât de confortabil stăteai și de-a te arunca în vâltoarea evenimentelor ca pe un grăunte de polen. Mai departe se activează din interior tot felul de mecanisme întru echilibrul propriu, dar și al celor din jur, doar că unele drame vin și cu acest verdict de-acum încolo nu mai există planuri și-atunci te oprești în aer și îngheți prezentul. Mâine va fi tot prezent, poimâine la fel, iar înțelegerea acestei realități nu v-o doresc.

În aceste zile țara mea mi-a arătat că e cu adevărat a tuturor posibilităților, de la bune la rele, de la indiferență la extremă grijă, de la blazare la speranță. Binele și răul în țara asta (ca și în oricare alta) sunt făcute deopotrivă de oameni, de noi, de fiecare dintre noi fără excepție. Totul ține de oameni, chiar și bolile pentru care nu există răspuns au sâmburele în acțiunile oamenilor. De aceea e cu atât mai prețios când oamenii se implică de partea Binelui, de partea Răului fiind mai tot timpul instinctiv, mașinal, existența umană presupunând evolutiv: mai mult, mai repede și… egoism.

Revenind la lucruri mai puțin generale, românii sunt oameni care pot face mult pentru semenii lor dacă vor și, mai ales, dacă descoperă cum să o facă. E foarte important acest „cum” pentru că sunt puțini aceia care (ne) deschid ochii în privința asta. Ca exemplu, de fiecare dată când un ban ajunge într-o cupolă aurită de biserică și nu într-un spital de copiii se greșește enorm, lăsați-mă să cred că Cineva acolo Sus e mâhnit, pe pământ știu sigur că asta generează și mai multă durere decât este deja.

Întoarcerea mea în România s-a întâmplat când trebuia, iar de-acum înainte nu mai pot vorbi despre întoarcere și nici despre planuri. Sunt aici unde e nevoie de mine și pentru nimic în lume nu mi-aș dori să fiu în altă parte.