Pe poteci de munte canadian, Mont-Tremblant

18 Mai, Parcul Natural Mont-Tremblant

În sfârșit, am fost la munte! Aveam atâtea emoții în privința asta că nici nu vă puteți imagina! Motive sunt multe și cu ocazia aceasta o să vă enumăr și câteva dintre lucrurile specifice de pe aici ca un fel de introducere a acestui prim traseu în munții canadieni:

– în primul rând pentru că îmi era dor de muntele de acasă, că abia mai puteam urmări turele și pozele prietenilor, că Eco Maratonul m-a ținut în priză și l-am urmărit cu interesul celui care ar fi participat efectiv, în sfârșit, îmi potoleam dorul de munte cu aceeași ardoare cu care mi-l provocam la loc…

– în al doilea rând pentru că aici munții nu dau pe dinafara înălțimilor (cei din zonă mă refer, rar depășind 1000m și evident nu pun la socoteală Stâncoșii de la cel puțin 4000km depărtare… ) și în plus de asta mai sunt și împăduriți, adică nu tu traseu de creastă, de culme…

– în al treilea rând pentru că aici orice mogâldeață cu pretenție de munte (și care se și numește Mont Ceva) e inclusă într-un parc natural cu reguli destul de clare unde traseele sunt marcate și recomandate a fi urmate în limitele potecii, iar asta poate fi o chestie foarte bună pentru amatorii de trei plimbări duminicale pe an, dar pentru un iubitor de drumeții montane e cam frustrant…

– în al patrulea rând pentru că habar nu aveam de câtă sălbăticie o să avem parte și câtă simulare antropică, asta și pentru că dintre puținele păreri găsite pe bloguri mi-a reieșit concluzia că aici percepția despre munte are cu totul alt chip: pentru firile sportive e loc de antrenament, pentru restul e motiv de plimbăreli ușoare, foarte puțini aventurându-se pe traseele dificile… (pentru mulți dintre ei o urcare în Cozia ar fi o muncă herculiană de-a dreptul).

Și dacă tot am amintit de traseu de drumeție, aici poartă două nume: hiking (engl.) sau randonnée pédestre (franc.) și sunt de trei tipuri: ușoare, intermediare, dificile. Marcajul nu e dat de vopsitul copacilor ci de mici plăcuțe de plastic bătute în cuie care au niște săgetuțe ce indică direcția de urmat. Pe de altă parte poteca e foarte clară și cum mai nimeni nu pășește înafara ei cu excepția punctelor de belvedere, nu există alte poteci care să te inducă în eroare. Stâlpii de marcaj sunt de obicei din lemn și indică nu doar numele traseului ci și kilometrajul intermediar.

Ca să închei introducerea, în munții-parcuri naturale predomină pădurea și lacurile, iar activitatea de drumeție nu e nicidecum pe primul plan, ci mai degrabă altele precum: pescuitul, datul cu barca/caiac/canoe, ciclism, pentru amatorii de senzații tari sunt ceva trasee de via-ferrata pe care mergi însă doar cu ghid și nu în cele din urmă, la mare căutare sunt activitățile de iarnă: schi de pârtie/tură/fond, trasee cu rachetele de zăpadă sau pescuit la copcă.

Sentier du Centenaire / Poteca Centenarului

Mont Tremblant face parte din Munții Laurentini (Laurentides în franceză și Laurentian în engleză) și are înălțimea maximă de 968m.
Poteca Centenarului a fost deschisă în 1995 când Parcul Natural Mont-Tremblant a împlinit 100 de ani de existență. Evident e cel mai vechi parc din Quebec (pe aici fiecare ceva e cel mai cel dintr-o categorie bine aleasă).

Intrarea e 6.5$ de adult, există punct de informare turistică la intrare în parc și parcări berechet la fiecare intrare în traseu.

Caracteristici ale traseului:
– se găsește în sectorul Diable al parcului
– lungime 9.2km, devine circuit dacă mai faci pe jos și cei 3.5km de șosea care leagă cele două intrări
– 400m diferență pozitivă de nivel
– timp de parcurgere: 5-6h
– grad de dificultate: dificilă (mult mai ușoară decât cele mai multe trasee marcate de la noi, trageți și singuri concluzia…)
– muntele pe care se desfășoară cea mai mare parte a traseului se numește Vaca Neagră (La Vache Noire), iar priveliștile sunt către Valea Diable (un râu cu meadre, întortocheat) și spre Muntele Tremblant ușor de recunoscut după pârtiile sale de schi ce încă mai au urme de zăpadă.

Cum ne-a rezultat nouă traseul înregistrat de gps?

14km, 4h 50min, ~1000m diferență de nivel, înălțimea maximă atinsă 744m, iar cea minimă 340m.

Concluzia? Încă suntem nedumiriți de unele informații, bașca faptul că ne-au trimis în parc fără hartă, neexistând una nici pe site unde te trimit s-o cumperi/ceri de la punctul de informații al parcului, punct unde ne-au dat o broșură pe care sunt menționate doar locurile de intrare în traseu și cifra lui. Singura harta a fost cea de pe panou de la intrare efectivă în traseu pe care am fotografiat-o și noi ca s-o avem de backup.

Să pornim la drum (via Montreal)

Am avut încă o dată confirmarea, dacă mai era nevoie, că fără mașină nu poți ajunge prea departe în jurul casei. Cumva acesta a fost și motivul pentru care am cumpărat una, ca să ne putem mișca în weekend-uri și-n concedii. Cum sistemul de autostrăzi te ia din oraș și te scoate înafară, singura sarcină mai grea a șoferului e să știe pe ce bandă trebuie să se poziționeze când baleiază de pe una pe alta. Dacă gps-ul zice într-un fel și indicatoarele de drum altfel, atunci te mai poți baza și pe fler (noi aveam și niște foi printate cu informații din google maps care evident, erau cu totul altele).

Cu toate astea am fost pe direcția bună căci ne apropiam de parc și cum mă documentasem până mă plictisisem, am evitat și orașul și stațiunea de la poalele muntelui și am intrat direct de pe Transcanadian pe Chemin du Lac Superior care ne-a dus exact la Diable Sector (160km din Montreal). Sunt tare multe de făcut în zonă, dar noi ne-am oprit la prima variantă și cea mai apropiată de ce ne doream să facem de luni bune: o drumeție pe munte.

Cu informațiile pe jumătate completate de la punctul de informare turistică (eu tot sperând să primesc o hartă) ne-am îndreptat spre parcarea bine pitită de stradă, doar cu indicatoare semnalată. Acolo a urmat echiparea, noi și alții care tot mai soseau între timp.

Și-am pornit pe traseu cu emoții mari căci aveam să aflăm, în sfârșit, cum e pe-aici un traseu montan. Drumul forestier ne-a cam speriat însă poteca avea să intre curând prin pădure. Aici, altă sperietură, crengi de brad erau tăiate și aruncate peste potecă ca și cum ar fi simulat trecerea unei tornade și care te făceau să te simți ca la o cursă cu obstacole intenționate. Noroc că a trecut și zona asta și am început să ne simțim ca la munte: potecă, stânci, urcușuri, liniște.

Cu toate că nu existau stâncării sau zone care să te uimească, existau totuși puncte interesante pe traseu date și de tăieturile drepte ale stâncilor de parcă natura le-ar fi tăiat ca pe scânduri pentru mobilă. Pădurea nu are specificul grandios de la noi (și am în minte fagii din Ciucaș) ci este un fel de lăstăriș un pic mai matur în care brazi, pini, mesteceni și alte câteva foioase se amestecă dând un colorit variat toamna, anotimp pe care canadienii îl adoră de-a dreptul. Printre ele, câteva specii de plante și flori plus alte câteva de arbuști și interesanții mușchi și licheni completează peisajul. La capitolul cântări, păsările ciripesc de zor, iar la capitolul animale sunt și urși și lupi, însă se încearcă prin tot felul de metode să fie ținuți departe de poteca turistică (ultima găselniță este prinderea unor panglici roșii sau portocalii de-a curmezișul potecilor animalelor pentru a le devia direcția și cică ar funcționa, animalele evitând panglicile ca pe niște garduri).

Din seria ”cultul personalității” (sau de ce aproape toate pozele cu mine-s verticale), am strâns o mini colecție de final din care reiese foarte bine starea de spirit și concluziile: e munte și pe aici, nu cum mi-aș fi dorit eu, nu munte care să-mi treacă dorul de Crai sau Bucegi, de Ciucaș sau Cozia, de Fărăgaș sau Retezat, dar este și sper să găsesc și pe viitor trasee minim ca acesta, poate chiar ”très difficile”.

A fost o zi faină în care, așa cum spunea și Andrei, Mont-Tremblant-ul ne-a depășit așteptările ce erau, de drept, mici și în care măcar pentru o vreme dorul de munte a căpătat un alean. Evident, suntem deschiși descoperirilor și de aceea o să încerc să nu mai compar ce văd aici cu munții de acasă cu toate că simțămintele trezite de turele în Carpați au ceva aparte. Nu e vorba de frumusețea muntelui în ansamblul lui sau de atracția stâncăriilor, a pădurilor ci de faptul că locurile acelea îmi sunt dragi sufletului nu doar privirii și mi-au fost din prima clipă a întâlnirii noastre. Aici privesc muntele ca pe o parte din natură, acea parte care îmi place mai mult decât câmpia de pildă. De fapt, îmi dau prea bine seama că dragostea mea de munte are legătură cu Carpații mai întâi și cu restul munților mai pe urmă, iar ăsta e un lucru pe care l-am aflat mai demult însă faptul că acum sunt departe de casă îmi dă legitimitatea s-o afirm fără rezerve.

Link-uri:

Jurnalul lui Andrei
Albumul foto cu fotografiile în ordine (în postare le-am amestecat ca pe cărțile de joc)
Despre parcul Mont-Tremblant – exemplu de cum e și ce oferă un astfel de parc