meet the sun
Două-trei ore mai târziu, la întoarcerea pe aceeași potecă, acolo unde o buturugă oferea un plăcut loc de popas, tronau trei doze, două de bere și una de cola, ca și cum „clienții” s-ar fi ridicat de la masa birtului, iar „chelnerul” întârzie să debaraseze.
Fizic, dar și sufletește, nu pot asemăna nimic unei drumeții montane. Esența e urcușul, fără el nu simți că e munte, fără greul lui nu e munte, fără apogeul lui nu e munte, iar eu fără urcuș nu simt că îmi pun cu adevărat în mișcare un trup parcă deprins dintotdeauna cu urcatul. Cu alte cuvinte, măcar din când în când trebuie să-mi iau doza aceasta de la deal pe care mintea și trupul o cer în egală măsură.
Am vrut a scrie două rânduri pe lângă trei poze ca sa nu rămână tura fără jurnal și iată că s-a ajuns la câteva pagini, la zeci de rânduri despre om și locuri, locurile fiind în cele din urmă doar… un pretext. Acelasi om, alt munte, tot canadian si de data asta…
Cu toate că prognoza de vreme rea ne poartă sâmbetele (și duminicile) am ajuns iar la munte și cu toate că aici în Canada pentru noi muntele e mai mult o cale a descoperirii lui decât o stare de fapt, iaca am reușit să mai facem o drumeție, să mai completăm o căsuță în marele tabel cu necunoscute al acestor meleaguri. Dacă în Carpați nu găsești două grupe de munți la fel, apoi cred că în toată lumea nu găsești doi la fel, iar ce știi deja despre o sută de munți nu se poate aplica celui de-a o sută unulea până nu-l vezi cu ochii tăi și-i bați potecile cu picioarele tale.
Când am început să fac săpăturile pentru Mont Orford ăsta am început cu lista traseelor, l-am ales pe cel dificil știind deja de la experiența din Mont Tremblant că evaluările potecilor sunt pe alt calapod și am început să fac calcule. Punând cap la cap ce-am găsit pe net (foarte puține lucruri de-altfel de unde concluzia este că pe aici oamenii chiar nu stau să scrie…) m-am cam mirat că toată lumea se văita de greul acestui traseu și de faptul că nu e de tip circuit. Astfel că m-am mobilizat să-l fac eu circuit cumva și cu harta în față numărând kilometru cu kilometru mi-am dat seama că nu e deloc imposibil.
peisajul tipic canadian
Călătoria asta pe două roți spre un deal cu nume de munte, într-o zi caniculară în care anunțata ploaie și furtună cu fulgere trebuiau să ne țină acasă, a avut o cu totul altă însemnătate pentru mine decât cea turistică. În fond, nu sunt omul care să facă turism de vreun fel, jurnalele mele de călătorie sunt de fapt povești personale, de blog, iar interesul meu de a vizita ceva se limitează doar la locurile ce ar putea să-mi placă sau să-mi substituie ceea ce-mi lipsește. Pornesc la drum fără ambiții, iar tot ce-mi doresc e ceva care să mă facă să simt, să vibrez. Poate și de aceea inițiativa mea lipsește deseori căci prefer să trăiesc cu interioare goluri decât să le umplu artificial.
18 Mai, Parcul Natural Mont-Tremblant
În sfârșit, am fost la munte! Aveam atâtea emoții în privința asta că nici nu vă puteți imagina! Motive sunt multe și cu ocazia aceasta o să vă enumăr și câteva dintre lucrurile specifice de pe aici ca un fel de introducere a acestui prim traseu în munții canadieni:
– în primul rând pentru că îmi era dor de muntele de acasă, că abia mai puteam urmări turele și pozele prietenilor, că Eco Maratonul m-a ținut în priză și l-am urmărit cu interesul celui care ar fi participat efectiv, în sfârșit, îmi potoleam dorul de munte cu aceeași ardoare cu care mi-l provocam la loc…
Am citit de curând un articol despre Groapa “Delta” Văcărești: Groapa Văcăreşti de la „încremenirea în proiect” la cel mai mare parc natural urban din România. Vă rog să citiți cu atenție măcar titlul acestui articol. Dacă veți citi și conținutul care știu, e lung, căci așa sunt articolele bine documentate (nu o fițuică de ziar!!), veți afla că Delta Văcărești este un miracol al naturii picat din cer, dar crescut din și pe pământ la o aruncătură de băț de privirile noastre.