meet the sun
lui Vintilă: numai de bine, nimic de rău
Mă dor aproape toate cu o durere dulceagă, o oboseală plăcută, o fierbințeală care îmi lipsea de ceva timp. Scriu și zâmbesc, sunt fericită, a fost o zi perfectă. De la un capăt la altul, de când am mijit ochii pe frasinul de la geam, nenins de data asta, dar cu o creangă roșie ca focul. Răsărea soarele…
Sunt puțin ironică folosind apelativul ”prinț”, dar asta pentru că de când sunt în Canada, de fiecare dată când rostesc cuvântul munte mi se dau replici ce conțin invariabil Mont-Tremblant. Aproape că nu există quebecos (nativ sau doar în acte) care să nu fi fost în Parcul Natural Mont-Tremblant, o regiune montană cu înălțimi ce nu depășesc 800m de-mi vine să-i spun: ”înălțimea ta, munții adevărați încep acolo unde tu te cam termini…” Acum nu-i vina lui că am cunoscut Carpații.
E a doua oară când venim aici și de data aceasta am ales niște trasee intermediare La Roche-La Coulée-La Corniche unde muntele e ca dealul, iar traseul ca trotuarul… Ca să mai tragem de timp și să nu plecăm prea devreme spre acasă am fost și pe la niște cascade Chutes-Croche și Chute-du-Diable, dintre care ultima, cu debitul ei mare și tare, a spălat și scăpat turma.
18 Mai, Parcul Natural Mont-Tremblant
În sfârșit, am fost la munte! Aveam atâtea emoții în privința asta că nici nu vă puteți imagina! Motive sunt multe și cu ocazia aceasta o să vă enumăr și câteva dintre lucrurile specifice de pe aici ca un fel de introducere a acestui prim traseu în munții canadieni:
– în primul rând pentru că îmi era dor de muntele de acasă, că abia mai puteam urmări turele și pozele prietenilor, că Eco Maratonul m-a ținut în priză și l-am urmărit cu interesul celui care ar fi participat efectiv, în sfârșit, îmi potoleam dorul de munte cu aceeași ardoare cu care mi-l provocam la loc…