[Jurnal în mișcare 05’24] Și la muncă și pe munte

A trecut prima lună și eu tot mai am nevoie de timp să asimilez schimbarea, cu toate că sunt un pește revenit în apă. Nu credeam că o să mai am energie pentru altceva după orele lungi pe trenuri, atâtea lucruri noi și comunicarea într-o limbă unde nu e destul să știi cuvintele – înțelesul cu totul se lasă așteptat.

Weekend de weekend mi-am luat și porția de munte, de alergare, de natură, am bifat și primul concurs, astfel că pun creionul jos cu satisfacție: notițe pe birou, notițe pe blog – am scris despre fiecare câte ceva. Cu alte cuvinte, am reușit „să le fac pe toate”; să zicem că m-am (mai) regăsit.

*

Strava zice că în luna mai am strâns 19 alergări cumulate în 186km cu 6100m+, 20km de drumeții în familie, 41km pe bicicletă, majoritatea alături de Miruna.

Am reușit și o căzătură cu bicicleta, după mult timp, la o clasică încercare de urcare pe bordură – zona joasă de care știam eu era puțin mai încolo. M-am trezit pe burtă – noroc că eram încrezătoare și nu stăteam încordată. Alt noroc a fost că, fiind rece, eram îmbrăcată în haine de munte și materialele ceva mai solide m-au salvat de julituri. Am reușit să scap întreagă cu doar două bube enervante la genunchi, descoperind abia peste două zile (în timpul cursei) că m-am lovit și la claviculă…

Luna mai a reușit performanța primei curse montane a anului (8.8km cu 1000m+), un vertical despre care povestesc mai jos, dar și înscrierea la următoarea: Engiandina Scuol Trail, 22km cu 1300m+.

Nu e o cursă prea lungă căci nu știu cât timp de antrenament am și cum pot jongla cu oboseala, jobul și naveta. Probabil așa va fi tot anul, din aproape în aproape îmi mai aleg o cursă, chestie care să fiu sinceră, nu-mi displace!

Paștele ortodox sărbătorit în mișcare

Anul acesta sărbătorile au fost destul de „împrăștiate, mai întâi Paștele catolic aici, pe care nu-l sărbătorim defel, apoi vacanța în România unde reîntâlnirea cu familia și prietenii e o sărbătoare în sine, astfel că Paștele ortodox ne-a prins înapoi aici unde nu am planificat nimic special. Însă, am reușit să ne vedem în ambele zile cu prietenii noștri și să încheiem, cum e mai frumos, cu un grătar la ei în grădină după un weekend destul de activ. Prilej să le mulțumim de companie și găzduire 🙏

4 mai, Vättis (Alpii Glaurus, Valea Taminei), o mini drumeție marca Ursăria Helvetica, adică noi trei cu ei trei (Monica, Ștefan și V.), cu un pic de urcare cât să ne bucurăm de priveliștea de sus a Văii Taminei și Lacul Mapragg (Mapraggsee). Cu Miruna răcită și vânt cam turbat, ne-am retras repejor spre casă, nu de alta, dar fiind și sâmbăta Paștelui, plănuisem să facem un drob (dacă tot am cumpărat ouăle gata fierte și înroșite).

*

5 mai, Dornbirn (Bregenzerwald, Austria), trailrunning. După ce Andrei și Monica au alergat de dimineață, ne-a venit și nouă rândul, mie și lui Ștefan. Urcarea până la Karren am mai făcut de două ori în concursul vertical din septembrie, dar cea spre Staufen a fost mult mai grea, dar și mult mai frumoasă!

În nici patru kilometri s-au strâns 1000m+, însă partea bună e că de la punct încolo nu mai puteam forța și ritmul devenise acceptabil. Poteca e din rădăcini, tare faină în felul ei și perfectă pentru orice tip de picior, lung sau scurt: fiecare pășește cum dorește! (nu ca pe treptele făcute de om care, de obicei, pentru mine sunt prea înalte…).

După Staufen a urmat o coborâre tehnică, pe calcare, bonus o crestuță îngustă, iar din poienița cu cabana am început a doua urcare a zilei, spre vârful Bocksberg. Mai întâi cu un forestier domol, apoi o pădure plină de mușchi, ca o mlaștină, după care a urmat și urcarea ce nu mi s-a mai părut grea după Staufen.

Zona stâncoasă nu e lungă, dar e faină și destul de prăpăstioasă, plină cu floricele, din care unele rare după cum scria și pe un mic panou care atenționa să-ți ții drumul și să nu le afectezi arealul. Spre final sunt montate și niște scări metalice, destul de lungi, ce să mai, un traseu complet.

M-am cam temut de coborâre, dar partea cu pietre alunecoase nu a ținut mult, însă tot aveam multă diferență de nivel de „ronțăit”. Unele potecuțe cu fost super faine, am alergat destul de susținut, și chiar eram pe una când mi s-a pus un cârcel la coapsa dreaptă. Neașteptat și enervant, se pare că nu trebuie să fiu într-o cursă ca să am parte de ei…

Finalul a fost tot cu drumul forestier de la început, doar că pe coborâre parcă e și mai greu/lung să alergi decât la urcare. I-am dat ca să se termine mai repede, să ajungem la grătarul cu familiile 🙂

Mini vacanța de Înălțare (cea catolică)

10 – 11 mai, Lauterbrunnen și Grindelwald. Locuri noi, cam populare pentru gusturile mele montaniarde, dar nu mai puțin frumoase. Am povestit deja într-un jurnal despre o primă impresie, despre drumeția printre brândușele albe și plimbarea printr-un canion glaciar.

Primul concurs montan al anului

19 mai, Gonzen. O alergare solitară pe vârful semeț de la un colț al Văii Rinului. Îmi doream de ceva vreme să îl urc și aveam nevoie și de antrenament pentru cursa verticală ce urma.

25 mai, Gamperney Berglauf, ediția 40 – verticalul din Grabs la care am participat pentru a treia oară, fiind și primul concurs montan al anului: 8.8km cu 1000m+, strava, 1h12min, loc 19/68 open feminin, loc 4 la categoria de vârstă 40-45 ani.

Am scos același timp ca anul trecut, așadar nu mai bine ca acum doi ani (1h9min). Dar n-am mai ocupat clasicul locul cinci la categorie, ci am avansat… pe patru.

Nu am avut o zi proastă, dar nici una bună. Am fost și destul de obosită, dar și lovită, la propriu, după căzătura cu bicicleta de vineri. Pe urcare am realizat că, dacă buba de la genunchi nu m-a incomodat, să fiu corectă, mă durea destul de tare clavicula dreaptă la mișcarea brațului sau în anumite poziții aplecate.

Primii patru kilometri au fost despre picioare grele, dureri în diverse locuri și o luptă continuă de a găsi un ritm confortabil. Am și mers uneori, că mă durea ba spatele, ba clavicula, ba un genunchi. Nu am pornit tare, ca de obicei, dar nu a ajutat la nimic. Următorii doi kilometri și ceva au fost buni, mi-am intrat în ritm și m-am bucurat de alergare, chiar dacă să ne înțelegem, e vorba doar despre urcare continuă.

Ultimii doi kilometri și ceva sunt despre aproape 500m+, pe alocuri simți că poți atinge cu nasul… iarba. E porțiunea care-mi place deși, din păcate, nu am putut accelera, parcă se blocaseră picioarele la un anumit ritm în timp ce pulsul… scădea.

Competitiv, după primii kilometri, cei jalnici, unde am fost depășită, nu s-a mai întâmplat nimic notabil, pe porțiunea cea mai înclinată, unde de obicei depășesc, am recuperat doar o poziție, irelevantă în clasamentul pe categorii (la cel open nu mă bag pentru că pot fi și atlete sau practicante de schi fond etc.). Că tot veni vorba, pentru sportul ăsta sunt clar cam „dolofană”, e incredibil ce picioare slabe, dar foarte fit (ca pe mână) pot avea majoritatea femeilor ce se înhamă la astfel de curse verticale, și nu mă refer la cele tinere, oricum puține.

Miruna a alergat și ea la cursa copiilor la categoria de vârstă „midi” 7-8 ani (din cele patru: macro, mini, midi și maxi), pentru care traseul avea 800m, adică înconjura școala la două ori și implica și niște trepte. L-a parcurs în 3min23sec, la 13 secunde de câștigătoare.

Noi am fost tare mândri de ea, a alergat chiar bine și așa neantrenată (ne-am hotărât atunci dimineața să o înscriem și pe ea) și nefiind deloc printre cele mai înalte și fără să practice atletismul ca unele dintre ele, însă pentru ea s-a simțit ca fiind o cursă tare grea. Dar tot mai vrea, însă fără urcări. Evident că nu a pus-o nimeni să alerge așa tare, după primul tur era a treia, dar se pare că la acele scări a pierdut avantajul pe al doilea tur. Chiar și așa, pitica a luat foarte în serios cursa, de la emoții până la competitivitate, inclusiv tristețea că nu e pe podium. Că și ele fac parte din viață.

Și la muncă tot în mișcare (dar cu trenul)

Cred că a fost cea mai bună lună de început un job, am prins nu mai puțin de trei zile libere (1 Mai, Înălțarea și Rusaliile catolice), suficiente cât să nu aibă un impact prea mare trecerea directă de la stat acasă la job în germană pe tehnologii relativ noi.

Cum am făcut câte minim două drumuri pe săptămână la birou, cu trenul, cam cinci ore cumulat la un drum de când ies din casă până reintru, plus ce stau la birou, pot spune că aveam totuși toate motivele să mă aștept la multă oboseală. La două zile consecutive genul acesta de navetă se resimte destul de tare, așa că le-am alternat. Faptul că nu lucrez vinerile e la fix, abia am timp să-mi revin și să mă pregătesc… de weekend.

O aluncare de teren a făcut ca ruta să-mi fie deviată prin locuri mai interesante, printre munți, pe lângă lacuri, astfel că drumul a devenit aproape o călătorie (uneori cu suspans, căci schimb multe trenuri, cinci la dus, patru la întors, plus un autobuz și între fiecare am două-trei minute să comut).

Dimineața sunt destul de somnoroasă, dar mai reușesc să fac câte ceva pe tren, seara sunt însă prea obosită pentru orice, uneori doar stau și privesc, pierzând percepția timpului. Am avut impusul să mă mustru că nu folosesc și aceste ultime două ore ale zilei, dar mi-a trecut repede (sic!).

Acolo, la birou, e… o altă lume.

De exemplu, nu înțeleg nimic din poveștile din bucătărie (cred că sunt singura imigrantă și a patra femeie dintr-o firmă de cinzeci de angajați). Dintr-o vorbăreață am devenit o… ascultătoare – poate, poate se prinde limba asta de mine (nu se va întâmpla curând, asta e realitatea…). E și un pic frustrant, mă simt auto îngrădită de bariera limbajului (și nu, nu aș vrea ca ei să vorbească Hochdeutsch sau engleză, să fim cu toții „îngrădiți”), dar sunt încă optimistă – nu m-am reangajat pentru socializare ca acasă și totuși reușesc cu colegii de birou să comunic destul de bine – suntem puțini și prietenoși.

Cu munca în sine, fac ce știu eu mai bine: mă prind repede. Asta deși nu înțeleg/știu tot, nu vorbesc (prea) mult, și când o fac combin cu engleză, dar e genul de puzzle la care mă pricep. Cu un feature livrat la client și al doilea aproape gata, mă declar reintrată în ritm.

Altfel, se simte tare bine sentimentul de final de lună încheiată productiv, de fluturaș de salariu și, evident, de bani intrați pe card. Chestii banale, dar după doi ani de statut de mamă casnică, ohoo, alta-i perspectiva! Sigur se vor re-banaliza și pentru mine, dar deocamdată entuziasmul ține și mă bucur de el… mi-a cam lipsit!

Despre cultura și mediul elvețian de lucru e cam devreme să mă pronunț, mi-aș dori să pot face la un moment dat o postare obiectivă cu impresii cât mai variate.

Galeria ici-colo