Pasiunea pentru munte poate începe cu o drumeție plină de bucurie, dar musai și cu un pic de ciudă. Ciudă că n-ai ajuns până pe vârf, ciudă că s-a terminat prea repede ziua, ciudă că n-ai avut tovarășii potriviți, ciudă că ai fi putut mai mult și mai departe, că mai ai de așteptat până data viitoare și, ohoo, câte vrei să faci data viitoare!

Pasiunea pentru munte începe nu când vor părinții, nu când vrea partenerul de viață, nu când ești sfătuit să mergi pe munte ca să te dregi după o despărțire sau o boală, nu când te duci după alții din lipsă de altceva, ci atunci când ai o conexiune a ta cu muntele.

Asta îmi explica Miruna după ultima noastră tură pe munte, că ea s-a conectat cumva la munte, că de-acolo îi vine energia. Și pot confirma că nu s-a oprit din țopăit și din vorbit nici la câteva ore după „cea mai frumoasă zi” 🙂

• Sâmbătă, 29 iunie 2024, Alpii Appenzell (Werdenberg)
• În familie: Miruna (7ani), Andrei și Claudia
• Traseu: capăt superior Palfries Bahn (telecabina din Ragnatsch de la 470m până la 1700m) – Chemmi – Alvier (2342m) – retur
• Date: 7.5km, 700m+, 3h20min, strava (Miruna a urcat primii 550m+)

Info: la telecabină se face rezervare pe site, are doar opt locuri, costă 20Fr tur-retur și merită pe deplin, scutind 1400m+ în 3-4km de traseu prin pădure.

Se pare că n-am dus-o noi la muntele care trebuie

„Aș fi fost prima oară pe un vârf adevărat, ascuțit!”, așa mi se plânge Miruna, „de-aia voiam să merg, dar voi nu m-ați lăsat!”. Oricât i-aș explica motive legate de siguranță pe un așa vânt sau că vârful nu e atât de ascuțit, sentimentul de „neîmplinire” e greu de alungat.

Și da, Alvier are ceva fascinant, te ademenește să-l urci, deși vârful nu e fix acolo unde promontoriul înierbat înaintează deasupra hăului, terminându-se brusc de parcă iarba de sus s-ar continua cu cea de jos; mi se face și acum pielea de găină la senzația puternică de „un simplu pas în gol”.

*

De când am plecat de acasă, ne-am auzit mai puține nu-uri ca de obicei. Urcarea cu telecabina e o experiență în sine, căci traseul în lungul cascadei nu e ceva ce poți vedea oricând, oriunde.

Planul inițial a fost să facem un circuit pe sub creastă sau, la modul optimist, să încercăm poate o urcare spre creastă. Nici n-am intrat bine pe potecă și tufele de rododendron au început să apară una mai înflorită ca alta. Recunosc, nu mă așteptam să găsesc bujor de munte aici.

Pajiștile pline cu flori și poteca moale șerpuind printre arătau într-un mare fel, încât nu se simțea că e în urcare. Miruna țopăia de colo-colo pe câte o piatră, foarte încântată, fără să-i tacă vreo clipă gura, fără să dea semne de oboseală.

Am continuat să mergem constant, fără prea multe pauze cum se întâmplă de obicei, astfel că am hotărât de la intersecție, să urcăm spre vârf totuși, cât o putea Miruna și ne-or lăsa condițiile (mai degrabă mă temeam de zăpadă, iar nu de vântul care e drept, s-a tot întețit aducând și mai aproape norul saharian…).

Urcarea spre hornulețul ce face trecerea pe platou e tot mai înclinată, în serpentine, la început mai largi și mai cu grohotiș, apoi tot mai strânse și mai amenajate cu trepte sau lanțuri, pentru când nu sunt condiții uscate.

Miruna nu doar că nu are teamă de înălțime, dar genul acesta de trasee o animă, mai greu i-ar fi să meargă prin pădure pe un forestier decât să urce 100m+ în jumătate de kilometru pe trepte de stâncă. „Cățăratul” e totuși o plăcere a copilăriei. Astfel că am urcat ca un grup de adulți, fără să auzim pe fundal întrebări de genul „mai e mult?”, dimpotrivă.

După hornuleț se iese într-o mică șeuță, iar acolo Andrei mi-a zis să continui doar eu spre vârf, că nu e cazul să mergem toți, din motive de siguranță, dar și pentru că n-am mai fi ajuns înapoi la ora 15 la telecabină, când aveam rezervarea pentru coborâre. Gând la gând pentru că și eu avusesem această idee, de a merge doar unul dintre noi, astfel că n-am ezitat: mă duc! Miruna ar fi vrut și ea…

Și bine am făcut că am mers singură! O limbă de zăpadă se putea ocoli, dar cam expus. O alta se traversa fără probleme, dar musai cu atenție. Însă apoi, pe ultima urcare, am mers în patru ca să nu trebuiască să țin piept vântului și să n-am emoții la vreo rafală. Deci nu, nu era de mers cu un copil și încă unul subțirel ca a noastră (19kg la 7 ani…).

Pe vârf am avut o surpriză, că nu era acolo unde credeam eu. Fix în cale mi-a ieșit o cabană micuță, Alvier Hütte, situată într-o „groapă”, cu o terasă ferită la care stăteau cam cincisprezece oameni. Vârful era în dreapta, marcat cu o bornă mică și un steag. Promontoriul din stânga e cel cu vederea spectaculoasă și pe care am avut dubii dacă să merg. Am testat vântul și cum sufla pe direcție, deci nu din lateral, m-am dus. Interesantă experiența.

Coborârea a fost o provocare, dar n-am riscat nimic, chiar dacă într-o zi fără vânt așa puternic aș fi alergat la vale fără reținere. I-am prins pe ai mei din urmă pe serpentine, pe unde Miruna ar fi mers mai repede decât am lăsat-o noi, dar ea încă nu conștientizează toate câte se pot întâmpla – majoritatea accidentelor sunt pe coborâri, unde oboseala și desconcentrarea își spun cuvântul.

După ce am terminat cu zona cu riscuri, am lăsat-o să zburde și exact asta făcut! A alergat, a sărit de pe pietre și a cerut pauză de ceva bun la cabană… de zeci de ori. A avut noroc, ne-au mai rămas 40min până la telecabină, astfel că am bifat și statul la terasă.

Și pentru că am făcut din greșeală mai multe imagini-video decât am plănuit, a ieșit și un colaj: