Există un loc din care mai mereu plec, în care din ce în ce mai rar vin,
un loc care m-a trimis în lume, dar care îmi oferă lumea de câte ori mă întorc.
Locul acesta nu se târguieşte cu timpul .
E un sat. E copilăria ce nu se face mare niciodată. E un izvor de vise.
Şi nu vrea să-mi ia ce-mi aparţine, doar îmi aminteşte cine sunt.
prispa casei – tot mai bătrână,
fereastra de la odaia mamaiei,
acum 8 ani mamaia ne lăsa aceşti trandafiri, acum 7 ani ne mai lăsa ceva – amintirea…
acum grădina este a mamei şi mama creează în fiecare an minuni,
Ritualul: casă – cimitir – deal sau mai bine zis: viii – morţii – eu şi potecile de nisip – mereu altele.
fântâna de sub nuci – de-aici încep toate drumurile…
mure timpurii…. buuune rău,
de pe unul dintre acoperişurile lumii,
aici s-au născut multe vise şi continuă să se nască,
Bobiţă, însoţitorul nostru, încântat şi el de plimbare,
salt, (mulţumesc Andrei, nu doar pentru încă o fotografie ci pentru că ai fost cu mine, acolo)
____________________________
mai multe fotografii, mai multe vorbe…