Cozia – Tură pentru prieteni

n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de ajuns o mână de prieteni în asfințit
n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de ajuns un cantec, de-ajuns
și puțin infinit…

Cozia, 10-11 iulie 2010

Se spune că zilele însorite vin şi după sufletul omului. De data acesta n-aş putea să-l ştiu pe cel ales, dar îi ştiu pe norocoşi: noi toţi. În mijlocul prognozelor pesimiste, Cozia ne-a primit cald, primenit în haine de vară, cu cărări umbroase şi zări limpezi. Despre cine şi ce vorbesc?

Unul dintre planurile mele recente era să ajung cu prietenii pe munte. Gândită încă din iarnă, tura îşi aştepta momentul potrivit şi iată că nici culorile codurilor de vreme rea şi nici altceva n-a intervenit. A început cu o propunere către oamenii dragi(o parte dintre ei se înţelege că sunt din ce în ce mai mulți 🙂 ) de la care răspunsul a venit repede şi simplu.

Mai rămânea să aleg muntele şi să mă ocup de tură. Nimic mai plăcut! Cozia a fost prima şi ultima alegere, e un munte tare frumos cu trasee interesante, cu o privelişte generoasă asupra Văii Oltului şi… o cabană care te aşteaptă cu bere rece sau vin fiert, după preferinţe şi sezon. Am pus la punct detaliile şi am trimis un mail tuturor celor implicaţi. Aici am făcut o mică greşeală, trebuia să cer şi confirmare de citire sau să precizez că trebuie citit nu doar privit la poze 🙂 Unele aspecte au fost totuşi luate în seamă, să nu fiu prea cârcotaşă. Dacă e să vorbesc doar despre partea mea de implicare, recunosc, da, mi-a plăcut tare mult să organizez, cu atât mai mult cu cât o făceam pentru oameni dragi mie. Îţi dă o energie pozitivă lucrul acesta şi eşti parcă mai nerăbdător ca ceilalţi. Ca iubitor de munte vreau să împărtăşesc cât mai mult din ceea ce mie îmi umple sufletul.

---

Pentru cei care doriţi o tură potrivită pe munte, în speţă în Cozia, şi nu vă simţiţi nici batmani, dar nici purtători de adidaşi care cred că muntele e ceva superficial, iată câteva frânturi cu informaţii din mailul de care scriam mai sus:

Ordine de zi:
0. program
1. transport
2. trasee
3. cazare
4. echipament necesar

0. Program:
Sambată: Bucureşti, plecare ora 7.00, locul întâlnirii: undeva spre autostradă, apoi spre Rm. Vâlcea – Călimăneşti – Mănăstirea Turnu – traseu – Cabana Cozia. După urcare: program de voie.

Duminică: trezire de voie, echipare, coborare – Mănăstirea Turnu -… Bucureşti

1. Transport: maşini personale (Bucuresti – Mănăstirea Turnu aprox. 3h 30min)

2. Trasee
Sâmbătă:
Partea I: Mănăstirea Turnu (310 m) – punctul “La Troiţă” (700 m)
Marcaj: Bandă roşie (BR). Durata: 1h 30min.
Partea a II-a: “La Troita” (700 m) – Mănăstirea Stânişoara (720 m) – Muchia Vlădesei – Cabana Cozia (1.573 m)
Marcaj: Banda Albastra (BA). Durata: 3h 30min.
Durata totală: 5 ore pe aproape 1300m diferenţă de nivel.

Duminică:
Cabana Cozia (1.573 m) – Muchia Turneanu – Muchia Scorţaru – “La
Troita” (700 m) – Mănăstirea Turnu (310 m)
Marcaj: Banda rosie (BR). Durata: 3h 30min.

3. Cazare
Cabana Cozia, https://www.cabana-cozia.ro/despre.html, în camere de 2, 3, 4 respectiv 6 paturi. In link găsiţi şi o hartă unde vă puteţi orienta, plus alte informaţii. Cazarea costă 25 ron patul. Se face şi mâncare la cabană, nu multă, dar destulă: omletă, ceai, ciorbă şi încă ceva fripturi. Update: când am fost noi s-au terminat ouăle aşa că un backup pentru micul dejun nu strică.

4. Echipament:
– bocanci (stiu ca e vara si e cald, dar bocancii tin mult mai bine glezna decat orice alta incaltaminte, iar traseul nu e alee de parc, plus ca n-ati mai fost de multisor la munte)
– geaca / pelerina / ceva de ploaie
– rucsac de maxim 30-40litri (ca volum) adica… NU MARE
– pantaloni lungi (de trening, de vara, sport etc)- 1 pereche se intelege
– pantaloni scurti
– 2-3 tricouri maxim
– un polar
– o bandana / caciulita/ palarie / sapca (poate ne ploua, poate ne arde soarele)
– ochelari de soare + crema de soare… pentru cine stie ca are nevoie
– sticla / sticle cu apa (2litri de persoana e suficient)
– ceva de dormit
– pentru cine stie ca e sensibil la paturi straine poate sa-si ia un cearsaf mic si usor de pus peste cele de la cabana
– bete de trekking – cine are
– dulciuri / pachetel / fructe (NU exagerati cu mancarea… ca voi o carati)

---

Trecând peste aceste aspecte să revin la poveste. Ne-am adunat 8 voinici: Cristi, Ionela, Alina, Nicoleta, Boga, Nico, Ionuţ şi… eu. După ce am ratat puţin intrarea spre Turnu, am ajuns şi la momentul cel mare: oprit maşini, echipat, privit spre crestele luminate de soarele orei 10.30. Le arătasem deja de pe drum unde aveam să ajungem, adică acolo sus între cele două relee şi după privirea unora eram şi crezută şi nu prea.

Pinguinii şi ei tot 8 la număr erau deja acolo, se pregăteau de marea bicicleală tot până sus… la Cozia. Despre tura lor a povestit deja Andrei. Am pus-o pe Micuţa să ne facă o poză de grup şi apoi am anunţat marcajul BR şi direcţia potrivită. De data trecută ştiam că urcuşul nu e prea domol, dar că frumuseţea muntelui ar trebui să mai îndulcească din pantă. Cel puţin pentru mine aşa e mai mereu. Despre urcuş eu nu ştiu câte aş avea de spus, probabil că numai ei ştiu ce le-a trecut prin minte, dar e evident pentru mine că au fost multe gânduri… nerostite. Am luat-o încetişor, cu opriri dese pentru tot felul de nevoi în ideea că mai bine prevenim decât să tratăm.

la Mănăstirea Turnu, poza de grup cu zâmbetele încă odihnite,

se urcă spre Troiţă,

Până la troiţă s-a mers mult mai bine decât mă aşteptam. Am văzut că cele 50 min au prins bine la moral şi am făcut pauză de masă şi alte cele. Conform prognozei ne aştepta o ploaie mai pe după amiază, dar noi speram să o privim frumuşel doar de la fereastra sălii de mese a cabanei.

După pauza de vreo 30 de minute pornim spre Mănăstirea Stânişoara. Nu facem nici până acolo prea mult, trecem peste un pârâu în care eu îmi vâr demonstrativ un picior încălţat şi altul doar cu şoseta pentru a face probă noilor mele şosete impermeabile. Ce pot să vă spun e că ele chiar sunt… impermeabile şi respirabile din moment ce după mai multe ore de mers piciorul a rămas tot timpul uscat. Dacă eu am încercat fără succes să fac baie, Cristi şi Nicoleta s-au străduit trecând apa cocoţându-se pe un buştean. Nici ei n-au reuşit, nici nu mă aşteptam de-altfel, sunt şi ei nişte mici… betmeni.

Cu ochii după marcaj şi cu fluierul după cei mai grăbiţi ca să se meargă totuşi în ritmul celui mai slab, înaintam uşor. Dacă pentru mine era o tură de păstrare în formă înaintea maratonului, dar în acelaşi timp de relaxare şi contemplare, pentru prietenii mei era un bun prilej de aş testa propria condiţia fizică. Mai puţin sau mai mult pregătiţi, fiecare a avut câte ceva de analizat şi sper eu că şi-au găsit şi concluziile potrivite până la final. Având în vedere că încă n-am fost linşată pot crede că n-a fost chiar cumplit, iar dacă vor mai merge (cu mine) pe munte, atunci a fost chiar bine.

la Mănăstirea Stânişoara multă, multă linişte. Nu ştiu de ce, dar parcă n-aş mai pleca din astfel de locuri…

căldură mare,

O vreme, după mănăstire, mergem în lungul unui gard, prin soare, dar printre tufişuri pline de flori şi fluturi, prilej cu care mă opresc la poze. Las trupa să meargă înainte, apoi îi întrerup din avântul luat: greşiseră traseul deşi pe o piatră era ditamai săgeata cu direcţia corectă de mers. După ce intrăm iarăşi în pădure, mă aşteptam la ceva mai multă răcoare, dar n-am avut parte decât de o potecă sălbatică şi de o pantă abruptă, numită sugestiv, a prostului. Nici eu nu mai fusesem pe aici, dar ştiam că nu poţi păcăli pe distanţă scurtă o diferenţă mare de nivel cum e în Cozia. Mă uit la tovarăşii mei şi îi înţeleg că trag din greu, dar nu le arăt asta. Încerc să le impun un ritm, însă nu au destul antrenament pentru asta aşa că îi las pe fiecare în parte să simtă muntele, să-şi simtă propriile puteri şi nădăjduiesc că vor mai avea ochi şi pentru frumuseţile din jur, nu doar pentru pământul şi umbrele potecii.

primul punct de belvedere am senzaţia că îi mai înviorează un pic; în general, o privelişte ca asta te poate vindeca de toate, mai ales că e doar meritul tău că ai ajuns acolo, sus,

Nu cred că e pădure care să-mi placă mai mult ca cea din Cozia, cu arborii ei variaţi şi întortocheaţi; abia aştept să merg la toamnă, când coniferele şi foioasele vor colora văile, iar cerul albastru va amuţi în faţa mestecenilor cu trunchiuri albe şi haine galbene rupte direct dintr-un tub de tempera…

pini înalţi şi drepţi ne străjuiesc poteca,

din întunericul pădurii,

trecusem, era sus prinsă pe un trunchi, m-am întors să privesc în urmă cum mai mereu fac şi… soarele era şi el tot acolo sus…

Urcuşul s-a mai domolit şi totuşi se urca greu. Cred că au fost momente când mi-au luat multe blesteme în gând că ştiu şi eu cum e când… nu se mai termină o dată de urcat. Ce-i drept, n-am minţit clasic de genul „hai că mai avem 5 minute”, dar şi adevărul e crunt uneori. Pe de altă parte exista mereu un imbold de a-i grăbi căci nu-mi plăceau cum se arătau unii nori, iar o ploaie zdravănă pe munte nu făcea parte din planul pentru prietenii mei, aşa că eram prinsă între a-i lăsa să se bucure de puterile lor şi să urce în voie cu riscul de a ajunge târziu la cabană sau a-i grăbi şi a-i feri de o eventuală ploaie. Am ales o cale de mijloc.

Greul abia începea pentru dragii de ei și abruptul Coziei se lasă cucerit cu greu, dar nu de netrecut. Așa cum bine avea să constate Ionela, înapoi nu mai era demult o alternativă, doar înainte. Au urmat zonele cu cabluri despre care știam că există și am sperat în sinea mea să nu fie prea prea și n-au fost. Mi-am dorit să fie un traseu de ținut minte și orice munțoman va recunoaște că nu-i de colo să urci la cabană.

cablurile sunt dedicate perioadei toamnă-primăvară, dar sunt binevenite și acum,

spre Valea Oltului nu numai apele curg,

e rândul meu să fiu pozată,

mai de sus,

Ieșim din pădure și poienițele sunt pline de flori care mai de care. Nu știu cât mai e de aici, dar simt că ar cam trebui să ajungem. Cerul arată bine, ploaia se pare că ne-a iertat și mă frământă o grămadă de lucruri, sunt egoistă știu, mă bucură enorm că sunt cu prietenii mei dragi pe munte, că ne putem sătura de vorbă și de stat unii cu alții, dar oare ei se bucură, nu le-o fi epuizat traseul ăsta toate resursele? N-am cum să știu, doar că în câteva minute se ivește și drumul forestier. În sfârșit! Îi simt și pe unii dintre ei răsuflând ușurați. Pe porțiunea plată de pe forestier știu că își vor recăpăta forțele și încep să le spun câte ceva despre Poarta de Piatră, un traseu scurt ce se poate face lejer de la cabană și Nico mi se aliază din prima. Alina și Boga sunt și ei foarte receptivi. Traseul însumase 5 ore pe hârtie, eu socotisem de-acasă vreo 7 maxim, iar trupa mea a urcat în 6 și ceva. Mai mult decât bine.

doar iarbă și cer,

frumoase din stâncă,

Ajungem la cabană și ne învârtim pe-acolo să ne cazăm. Avem rezervare, dar se pare că nu prea s-a ținut cont de planurile noastre, totuși lucrurile se aranjează și iese totul bine. Dacă am stabilit cu paturile și cu viitorul somn zdravăn, ne putem ocupa de mâncare și băutură. Comandăm scurt vreo 20 de mici, nici nu prea aveam multe opțiuni, niște beri și suc. Între timp stăm la soare și vânt, lungiți pe iarba de lângă cabană. Mai lenevim, mai bârfim niște blonde care au greșit mall-ul și când se lasă cu un nor greu de fum știm că micii noștri sunt gata.

Între timp, fac planul pentru Poarta de Piatră și ne pregătim sufletește de plecare. Nu durează mult să mâncăm, eu una înfulec repede ca de obicei și mă agit. Înțeleg de la cineva de la cabană că marcajul punct roșu (PR) este slab și foarte slab și sunt șanse mari de rătăcit. Ok, nu mă sperie asta, mă uit și pe hartă și știu că și curajoșii mei însoțitori se bagă. Trebuie să încercăm, dacă nu ne iese, ne întoarcem, ce poate fi greu în asta.

Pregătiți și pentru o eventuală ploaie, Boga, Nico, Alina și eu suntem cei patru care pornim iarăși la drum. Marcajele sunt foarte bune și asta mă bucură. Chiar dacă noaptea pare să se apropie, ajungem noi într-o oră jumătate cât spune în documentație.

conuri de zada,

pe traseul PR, comun cu CR care merge spre creastă (nu știam că are si Cozia creastă, deci mai am câte ceva de văzut și motiv de întoarcere)

din mica șa, CR continuă spre creastă, PR al nostru face stânga,

După lanurile de știrigoaie (un nume urât pe cât îmi par ele de frumoase) intrăm în pădure. Trecem o primă vale, marcajul e foarte bun, poteca însă nu pare a fi prea umblată. O a doua vale însă ne dă ceva fiori. Întunecată și rece, cu multe unghere misterioase și cu ceva urme de urs pare a fi locul ideal pentru moș martin și clubul lui. Nico mă pune să fluier și fluier. Ne mișcăm repede și ajungem la poartă mult mai devreme decât ne așteptam. Ultima porțiune e însă cea mai cu surprize, pantă, grohotiș și iarbă, toate instabile.

șiii… Poarta de Piatră există la propriu,

Nico,

Boga și Alina,

greu de făcut poze, nu există prea mult loc de învârtit, dar structura de piatră e cu atât mai impresionantă cu cât te gândești că stă acolo ascunsă în adâncul pădurii,

a moment in time,

N-am stat prea mult, se însera şi voiam să prindem apusul deasupra Văii Oltului şi nu adânciţi într-o vale în care lumina soarelui pătrunde doar de câteva ori pe zi. Coborârea n-a fost tocmai drăguţă, dar cu grijă nu ne-am trimis unii altora pietre în cap. Am găsit un crin de munte, înflorit tocmai aici în întunecime şi ne-am zgâit puţin la el cu aparatele, eu şi Boga. Drumul de întors e mai mereu mult mai scurt ca cel de dus, aşa că am trecut cele două văi ca şi cum n-ar fi fost şi ne-am trezit iar în poiana scăldată de soare.

lumină caldă peste munte şi peste sufletul meu,

Traseul continuă o porţiune cu Valea Oltului în dreapta, iar apusul ne-a făcut să mai pierdem puţin vremea. Nu ne mai grăbea nimic de-acum, nici lăsarea serii, nici vreo ploaie şi nici timpul nu mai conta. Am făcut tot felul de poze, care mai de care ştiind că nu voi captura în nici un fel ceea ce simţeam: multă, multă bucurie!

în bătaia vântului? da! şi era atât de bine….

Spre cabană drumul ne era de-acum binecunoscut. M-am apucat să fluier cântecele pe care tovarăşii mei trebuiau să le ghicească. Cred că le-a plăcut jocul mai ales că dacă fluieram nu mai vorbeam şi vorbisem o gramadă în acea zi, nu atât că erau multe de spus ci pentru că starea de euforie nu mă părăsise nici o secundă. Apoi m-am detaşat puţin în faţă, cu gândurile şi cânturile mele în ideea de a face o pauză de la atâta activitate şi pentru că au vrut să le cânt, mare greşeală zic eu, le-am cântat ciobănaş cu trei sute de oi până i-a apucat căscatul şi migrenele. Norocul lor că ştiam doar două strofe.

soarele a apus cum a vrut el, mai mult ascuns prin nori,

vântul rece alungase mesenii, dar mă chemase pe mine pentru o clipă, să fiu acolo, doar să fiu…

Ne-am adunat mai apoi cu toţii în sala de mese, ne-am alăturat pinguinilor bicilişti care se ospătau pe merit după truda de-o zi de-a ajunge la cabană, am mâncat şi ne-am mai întins la vorbe şi altele în timp ce vuvuzele finalei mici a CM ne ţineau isonul. Târziu în noapte, vântul se transformase în viscol şi ploaie, o adevărată urgie hibernală pornită în toiul verii.

A doua zi, ne întâlnim la 9 în aceeaşi sală de mese şi pentru că ouăle se terminaseră, Alina având parte de ultima fericită omletă, nu prea am avut de ce s-o lungim cu micul-dejun. Coborârea urma să fi pe bandă roşie, traseu pe care îl ştiam parţial şi care nu avea să ne pună probleme. Am organizat trupa, Alina prima, cu responsabilitatea principală a marcajului, secondată de Nico, apoi restul aliniaţi frumos, Cristi penultimul sau ultimul, fiind şi cel mai înalt, responsabil cu „vederea de sus” şi în final eu care îmi permiteam să-mi schimb locul în funcţie de starea potecii. A fost foarte interesant că această structură s-a păstrat organizată până la capăt, tura fiind, după mine, una dintre cele mai reuşite. Nu ştiu dacă au fost aşa cuminţi pentru că erau prietenii mei sau pentru că i-am organizat bine (modestă ca întotdeauna, ştiu 🙂 ). Pentru început era însă… multă ceaţă.

potecile se pierdeau în ceaţă, dar călătorii lor nu,

începea să se lumineze,

dragii de ei…

şi ei îmi sunt tare dragi – mestecenii…

Coborârea a fost cât de cât relaxantă, zonele de abrupt din pădure fiind totuşi doritoare de atenţie sporită. Ceaţa rămăsese sus, vremea era mai mult decât frumoasă. Ne-am bucurat de priveliştile punctelor de belvedere şi de parfumul teilor, de potecile ce traversând Valea Scorţaru deveneau line şi chiar urcau puţin spre deliciul muşchilor forţaţi de coborârea continuă. Dacă e un lucru de care nu mă pot sătura în Cozia, atunci acesta ar fi pădurile, sunt atâte de multe specii de arbori şi atât de variate sunt combinaţiile încât eşti mereu surprins de fiecare colţ pe care îl descoperi.

o creangă de tei atârna pe o stâncă…

Ajunşi iarăşi în Turnu, ne-am mai pozat o dată.

o mână de prieteni,

Tura a continuat şi continuă în fiecare zi, chiar dacă am coborât deja muntele. Prietenii mei sunt oameni care mă rabdă în fiecare zi, care mă ascultă vorbind tone de cuvinte şi care mă privesc strivită sau renăscând din valurile de sentimente cu care mă înconjor, prietenii mei sunt oameni care îmi spun când greşesc şi-mi dăruiesc adevărul. Nu ştiu cum de-i merit.

Am fost tare fericită în Cozia, n-a fost tura mea pentru voi ci a fost tura voastră pentru mine. Mulţumesc.

Update: o „mică” demonstrație suprinsă pe film de către Boga,

____________________________

Mai multe poze în albumul foto 🙂