Roma. La apus de soare un oraş oarecare

Ca orice turist am făcut multe fotografii în Roma. Una mi-a fost dragă încă de la momentul creării ei şi n-a avut decât un singur motiv: clipa când individualitatea unui oraş dispare, când portretul său nu mai transmite o informaţie, ci o stare (la fel cum se întâmplă şi cu portretele umane în care nu cunoaştem personajele şi povestea lor, ci doar luăm contact cu starea pe care ne-o transmite imortalizarea lor).

Roma la apus la soare e povestea oricărui oraş la apus de soare. E povestea unui unghi, unei clipe nevânate, unei stări de admiraţie a frumuseţii pure dincolo de elementele ce o compun şi care nu au nimic pur.

Nu am mai auzit zgomotul oraşului, forfota lui, căldura apusului devenise una sufletească şi mi-a plăcut atât de mult ce văd şi cum nu-mi mai încăpeam în mine de încântare nu m-am mai gândit că şi dacă fac poza nu va ieşi nimic. Mi-a plăcut atât de mult şi când am văzut-o pe calculator încât singura editare a fost redimensionarea şi watermark-ul. Îmi place atât de mult şi acum încât o consider una dintre cele mai reuşite fotografii ale mele de la Roma.

Mă uit la ea şi mă simt din nou acolo. Şi e o stare dintr-un oraş ce poate fi, în definitiv, oarecare. Şi e o stare în care prejudecata că oraşul e naşpa prin însăşi existenţa lui dispare. Şi e o stare în care ştiu că de n-ai ochi să vezi paradisul, degeaba locuieşti în el…

octombrie 2012, Roma, deasupra Pieţei Spania (Piazza di Spagna) la ieşirea din parcul Villa Borghese