meet the sun
Mă uit la ea şi mă simt din nou acolo. Şi e o stare dintr-un oraş ce poate fi, în definitiv, oarecare. Şi e o stare în care prejudecata că oraşul e naşpa prin însăşi existenţa lui dispare. Şi e o stare în care ştiu că de n-ai ochi să vezi paradisul, degeaba locuieşti în el…
Cum eram sigură că orașul ăsta ascunde multe locuri frumoase ce nu sunt menționate în pliantele dedicate turiștilor, am avut destulă motivație cât să ies din casă într-o zi geroasă, dar promițătoare căci soarele strălucea frumos. Pustiu cum m-am obișnuit deja, orașul m-a întâmpinat în fanfara clopotelor Bisericii Sf. Bartolomeu semn că slujba se încheiase. Pe stradă, bătrâni ieșiți de la biserică și mame împingând cărucioare pe piatra cubică. Și eu.
Mi-e dor de un pahar cu vin. Roșu. Sec.
Cel mult demisec.
Apoi, de o plimbare boemă pe străduțele fără nume
ale unui oraș în care am observat totul, mai puțin oamenii.
Într-o zi cu soare (adică ieri) și cu ger (tot ieri) am pornit la drum lung prin oraș, în căutarea statuilor și detaliilor de arhitectură încă nefotografiate. Și da, le simțeam că există, le-am și găsit, dar am și rămas cu siguranța că încă mai sunt multe pe care le-am ratat.