Se spun atâtea lucruri despre zâmbet, despre beneficii aduse stării interioare, despre impactul asupra celor din jur, despre cât de mulți mușchi sunt implicați și cum poți diferenția un zâmbet fals de unul adevărat. Însă mai are și o altă putere, aceea de a vorbi în locul tău. Iar uneori ai prefera să n-o facă.
O să intru direct în subiect, sunt o persoană care zâmbește ușor, de fapt, chipul meu e foarte transparent: nu-mi pot controla deopotrivă nici încruntarea, nici nemulțumirea și nici bucuria, extazul. Toate se văd imediat cu strâmbăturile de rigoare. Cu toate ridurile ce derivă. Poate de aceea, dincolo de bariera limbajului, oamenii comunică cu mine, căci fie bine sau rău, „fața mă ajută” să par sinceră. Și sunt. La fel cum sunt dintotdeauna duală.
În lumea aceasta, unde am înlocuit comunicarea cu văzutul celorlalți pe rețele pe undeva, faptul că postez adesea zâmbind m-a bifat în ochii celor apropiați că sunt bine. Și nu sunt. Stați liniștiți, cu mici excepții, familia și prietenii nu-mi citesc blogul, nu sunt abonați. Deci pot scrie aici ce vreau, adică ce am nevoie.
În mare parte a timpului, chipul meu e pierdut în spațiu, ochii mei sunt în gol. Dintotdeauna a fost așa, dar am avut și perioade când am mai uitat. Am știut ce e singurătatea dinainte de a știi că există cuvântul, dinainte de a-l auzi, citi sau pronunța. Am tânjit mereu după oameni potriviți în jurul meu, după momente care să mă împlinească, iar atunci când se întâmplă toată ființa mea e un zâmbet. În lipsa lor, mă ofilesc ca o plantă neudată. Și cu cât trece timpul, cu atâta mă chircesc. Dar nu mor, tocmai asta e secretul singuraticilor, suntem ca citricele, rezistăm cu lunile pe teren arid, un infern reciclabil la infinit. Apoi, e de ajuns o picătură și frunzele se revigorează. Încă una, și poate apare o floare.
De aceea, ca în postarea precedentă cu alergarea, când trăiesc o zi specială, o trăiesc din plin. Nu risipesc nimic, mă inund cu bucurie pentru celelalte zile, mult mai multe, ca acum când nu pot vedea tastatura de lacrimi. În adolescență aș fi scris o poezie criptată, în copilărie m-am bocit inventând cântece în timp ce aliniam frunze și scrijeleam cu bățul pământul ud; în fiecare etapă a vieții am procedat într-un fel ca să nu mă scufund prea adânc în mine.
Și zâmbesc în multe poze pentru că mă surprind făcând ce-mi place, și zâmbesc când mă văd cu oamenii pentru că-i plac, și adesea zâmbesc când schimb mesaje pe undeva pe vreun chat. Și într-o clipă dau deoparte tot ce am simțit în momentele mizerabile și sunt bine. În restul timpului, zâmbetul acesta rămas înregistrat „pe net” vorbește în locul meu. Pentru că eu nu vorbesc pentru mine. Am făcut-o uneori, cu cei asemeni mie, care au putut înțelege, dar suntem puțini și după o vreme ne respingem, ca să putem funcționa mai departe.
Claudia e plină de energie, râde, face, drege. Dar Claudia nu poate să spună cum se vede lumea când îi întoarce spatele. De cele mai multe ori nu are cui. Pentru că nu vrea să rănească. Pentru că nu vrea să întristeze. Să deranjeze. Să împovăreze. Să ceară.
M-am introspectat în toate felurile, am săpat după sentimentul abandonului, mi-am imputat toxicitatea, delăsarea, toate defectele, dar niciodată nu am putut să-mi impun să nu-mi mai pese. Și nu e nici despre nevoia de atenție, nu orice atenție, pentru că aș fi avut 5000 de prieteni pe facebook și nu 450, asta ca exemplu, eram influențeriță sau mai știu eu ce, dar nu, cred că este despre incapacitatea mea de a avea cu adevărat prieteni. Despre așteptări… lipsite de telepatie.
Voi închide comentariile pentru că m-ați ajutat deja citind această mărturisire, dar mai mult aș vrea să fiți alături de cei ca mine din viața voastră. Dacă v-ați făcut timp să citiți până aici, atunci aveți timp să îi scrieți unui prieten, să îl sunați, să îl vedeți, să nu considerați că e bine dacă el nu vă spune asta. Și dacă vă zâmbește prea ușor înseamnă că vă aștepta demult.