meet the sun
Mă simt ca o umbră bântuind holurile,
ca o plantă ce nu crește-nspre lumină,
ca un păianjen flămânzind pe pânza incompletă,
ca un geam prăfuit pe partea unde nu bate niciodată ploaia,
ca un tablou atârnat doar pentru că exista un cui,
ca un om care nu cere cu voce tare.
Se spun atâtea lucruri despre zâmbet, despre beneficii aduse stării interioare, despre impactul asupra celor din jur, despre cât de mulți mușchi sunt implicați și cum poți diferenția un zâmbet fals de unul adevărat. Însă mai are și o altă putere, aceea de a vorbi în locul tău. Iar uneori ai prefera să n-o facă.
Mi s-a spus de multe ori ce grup fain sunteți, aș vrea să am cu cine merge pe munte, vă invidiez și multe altele de către cititori ai jurnalelor de munte, unde prietenii – Pinguinii, se aliniau câte cinci, șapte, zece, cincisprezece într-o poză. Acum e rândul meu de-a fi în această postură de a privi cu jind la amintirile îndepărtate sau la grupurile altor prieteni. Propriile sfaturi de pe vremuri nu sunt bune de nimic în fața unei realități ce nu-mi cade bine: de una singură nu am tragere, idei, chef. Bâjbâi, amân, lupt zic eu, dar laș, de pe canapea.
Dincolo însă de dorul de prieteni, de apartenența la un grup, la o comunitate, de vorbitul liber fără bariere, de alintul mediului cunoscut, de melancolia trecutului, stau pitite lucruri mult mai profunde.
De minim o săptămână stau departe de facebook. În cazul meu, „departe” înseamnă să intru doar de pe laptop și să mă abțin de la a interacționa: să nu postez, să nu dau like, să nu comentez. Cel mai mult timp mi-l petreceam pe telefon, era un fel de alternativă la lipsa de chef de orice, un Alt + Tab la ce (nu) se întâmpla în jur. Am șters aplicația și, în lipsa ei, mi-am instalat altele, deocamdată mai utile.
Mi-a fost și încă îmi este greu, dar experimentul va continua pentru că încep să întrevăd și concluzii. Prima este că rețeaua socială, fb-ul sau oricare alta, nu funcționează pe bază de telepatie, doar avem impresia că ne vedem, că știm unii de alții. Nici că ne-am fi așteptat la altceva, dar ne-am obișnuit să dăm vina pe Marele Algoritm pentru ceea ce noi nu facem: nu comunicăm.
Zilele acestea am tot avut impulsul să scriu pe blog, dar am renunțat de fiecare dată cu sentimentul că am mai scris asta cândva. Nu mai știu unde, în care postare, cu ce cuvinte, dar cu siguranță mă repet în stări și-n cuvinte, chiar dacă timpul și locul sunt atât de diferite.