Necopți

Nevindecați ne facem mari –
cicatricile rămân albe sub soare,
și neumblați ne-ntoarcem mici
în moștenita închisoare.

Neașteptați ne ducem lin
spre intersecțiile promise,
tot atârnând ne vom sfriji
deasupra mâinilor întinse.

Necopți în toamna timpurie,
o brumă ne salvează de ratare
și neculeși în nicio poezie
rămânem verzi la întâmplare.

...citește mai departe ↑

Banal


Cum se rupe șiragul
așa simt că mă împrăștii de la gâtul zilei;
mărgelele din mine se rostogolesc sub frunze,
descriu cărări în nisip,
țopăie unu-doi-trei,
o iau la vale accelerând în obstacole,
în timp ce altele rămân pe ața coaptă
cu spații între ele de parcă ar forma cuvinte
pe care nu am curajul să le citesc:
dacă aflu ceva atât de banal despre mine
încât trag de un capăt și mă destram pentru totdeauna?

...citește mai departe ↑

Încă o toamnă

brasov-septembrie-03
Mi s-au terminat cuvintele în această toamnă. Ați crede că toate gândurile îmi sunt spre copila pe care o aștept, dar nu e așa. Uneori simt că mi s-au adunat atâtea pe suflet că aștept durerile facerii pentru a le urla afară. Mi s-au întors asupră-mi toate lucrurile nerezolvate, acele lucruri care nu țin de mine și pe care nu le-aș putea putea rezolva decât născându-mă în altă dimensiune. Și nici atunci. Unora dintre noi ni se dă o povară nedreaptă pe lumea asta: o fire menită să îndure, să ierte. O să am un copil și știu că nu pot îndrepta prin el strâmbă-sufletul meu, că nu am dreptul să-i transfer povara ce mi s-a pus mie cu tot egoismul în cârcă. Am avut nouă luni să-mi dau seama că misiunea unui părinte este de a crea un om, nu de-a lăsa o moștenire.

...citește mai departe ↑

Am

DSCF8093.JPG

aș îmbrățișa un copac
din coaja lui aș mușca
în coaja lui aș țipa
cercul frânt
al gurii mele tăcând.

am atâta nevoie,
atâta nevoie am,
să pun la loc ce încă n-am mușcat.

...citește mai departe ↑

Pagina 123