Innsbruck Alpine Trailrunning Festival 2023 – cursa K35

You spin me right ‘round, baby, right ‘round
Like a record, baby, right ‘round, ‘round, ‘round

Unele zile sunt bune chiar și după o noapte la cort lângă o biserică ce-anunță insomniacilor orele fixe, jumătățile și, probabil, și sferturile. Unele zile încep fără emoții, soarele se strecoară la răsărit printre munți, copaci și rulote până pe vârful nasului, lentilele se așază perfect peste iriși, unele astfel de zile încep și cu golit de burtă, nu râdeți, că e lucru esențial când urmează o cursă. Doar mama hormonilor mei știe ce s-a întâmplat de m-am trezit așa senină și încrezătoare, dar mai ales, că mi-am continuat ziua în același spirit, de la start până la finiș.

Patru ore care au trecut repede, fără chin, fără îndârjire. O plăcere continuă să alerg și la deal și la vale simțindu-mă în control, nimic haotic, o bucurie să descopăr acest colț din Alpi, să vorbesc cu oameni noi, să scot un timp bun confirmat apoi de podium (și nu la mine în „comună”!), să trăiesc această versiune a mea care mă vizitează… cam rar. Până la următoarea reîntâlnire, carpe diem!

• Sâmbătă 3 iunie 2023, Innsbruck, site eveniment IATF (8 curse K7, …, K110)
• Cursa K35: 34.5km, 1720m+, 2190m-
• timpul meu: 4h22min (la 1h după primul băiat și la 40min de prima fată)
• locul 7 open feminin din 109 alergătoare (43/388 la general)
• locul 1 la categoria Master (40-50ani, categoria de mijloc din cele trei existente)
• foto: eu, Ștefan, Andrei și partenerul evenimentului (sportograf, le-am cumpărat, deși lasă de dorit chiar și la dimensiunile originale)

Lămurire: #IATF = Innsbruck Alpine Trailrunning Festival este un eveniment organizat anual, dar în 2023 a picat fix înaintea WMTRC-ului, adică campionatul mondial de trailrunning din acest an (aflat deja în desfășurare când scriu). Nu cred că e coincidență, ba dimpotrivă, e un fel de 2 în 1, din moment ce locația centrală a organizării este aceeași, iar marcajele și indicatoarele de pe trasee au aceleași culori, existând chiar porțiuni comune (K35 cu Long Trail, de exemplu) deși traseele celor două competiții sunt diferite.

Pentru că va fi o postare lungă, iată structura:

• De ce. Cursa de dinaintea cursei
• Lungul drum de la trezire la start
• Start! Capitolul I e la vale… cu multe urcări
• În capitolul II urcăm sus pe munte, unde-i greu, dar cel mai frumos!
• Capitolul III, coborârea e despre cum bucuria învinge frica
• Premierea nu încheie un concurs
• Prețul „vitezei”
• Mulțumiri
• Câteva rânduri despre organizare

De ce. Cursa de dinaintea cursei

M-am înscris la această cursă pe post de antrenament pentru cursa target, Scenic (56km, 24 iunie), de aici data și lungimea, ca să am timp de recuperare. Desigur că mi-am propus un top 10-15 open și top 5 la categorie, în funcție de cum fluctua încrederea sau analiza pe cursa de anul trecut (mi-a luat ceva timp să mă prind că traseul este cu totul altul, așadar compararea timpilor a devenit irelevantă).

Știam că o să trag de mine, de-asta m-am și menajat în săptămâna de dinainte sărind pentru prima oară peste un antrenament, o alergare ușoară (am fost totuși la drumeție în familie), iar Robert a făcut câteva schimbări în plan și mi-a dat câteva indicații pe cât de simple, pe atât de prețioase, care mi s-au fixat în minte.

Agitația a fost mai mult legată de logistica cu ajunsul și cazarea la Innsbruck (că sfidează Elveția la capitolul ăsta), dar și de data asta Ștefan și Monica au găsit un camping lângă oraș (vi-l recomand, Camping Eichenwald în Stams, la 30min cu trenul de Innsbruck), astfel că ne-am pus în mișcare cu toată familia. Nu m-ar fi deranjat să iau un tren de noapte spre Innsbruck, dar surpriză, nu există (de la Altstätten se fac 2-3h). Altfel, campingul e într-un loc foarte pitoresc și departe de orice fel de agitație, chestie care mi-a prins bine.

Am plecat de vineri după-amiază și, pentru că am făcut o zi pauză de cafea, după ce în toată săptămâna am scăzut rația de la două la una, durerea de cap s-a întețit. Nu mai știu cum de mi-a venit această idee fix înainte de concurs, dar e de păstrat că poate o să reușesc să mai și dorm înainte!

Dacă de obicei mă agit ce să mănânc înainte de o cursă, și de cele mai multe ori nu prea nimeresc, de data aceasta am mers pe mai multă hidratare în toată săptămâna și pe mâncat orice nu-mi dă dureri de fiere și balonare. Am acest „indicator” pe care nu-l prețuiesc de-ajuns, când nu-mi cade bine ceva, mă doare în dreapta, nu ca de la efort, aceea e înjunghiere. Cum gătisem iahnie ce îmi picase bine și mai aveam o porție, iar Andrei a zis într-o doară ia-o la borcan, atunci mi-a picat fisa că ar putea fi cina perfectă dinaintea concursului. Mi-am imaginat pentru o clipă cât de extrem sună asta, dar apoi am decis că instinctul e mai important. N-am rezistat însă nici la crenvurștii fierți la primus – la gura cortului oricum toate sunt mai bune, și au mers de minune cu iahnia rece, lipsită de grăsimi.

Dacă drumul și somnul s-au aranjat, singurele emoții erau date de haosul hormonal, chestie care mă deranjează vizibil de minim un an deja, în săptămâna de dinaintea concursului fiind la ovulație, perioadă în care corpul păstrează toate resursele pentru o eventuală sarcină. Dacă înainte nici nu știam când traversez această perioadă, acum e nebunie curată: anxietate, nervozitate, oboseală, reținere masivă de apă, transpirații nocturne (la trezire sunt gata deshidratată), scăderea concentrării etc. Acum mă deranja în principal că eram „umflată”, greoaie, ca pe la mijloc de sarcină.

Dar în dimineața concursului, gata, corpul și mintea au fost cu totul altele, se întâmplase minunea peste noapte și da, schimbarea e într-atât de bruscă și de evidentă, de aceea și știu sigur că hormonii mă sabotează. Efectiv sunt alt om, cu alte resurse fizice și mentale. Altă femeie, că bărbații nu au acest „noroc”. Mi-am confirmat când am mers la toaletă de parcă nu mai fusesem de x zile, iar după, mă simțeam ca un fulg. Aceste detalii pot părea prea intime, dar fac parte din tabloul unui sportiv, chiar și amator ca mine. În plus, despre specificul feminin în acest sport sau în altele, se scrie mult prea puțin.

Lungul drum de la trezire la start

5:29. Opresc alarma înainte să sune că deh, sunt pe jumătate trează de la atâtea clopote toată noaptea plus Miruna care s-a dat cu sacul pe saltea, o tot „pierdeam” prin cort. Am totul pregătit. Pe Ștefan îl auzisem trezit de mai demult. Scot toate lucrurile în antecamera cortului și mă echipez. Constat că e o dimineață călduroasă și e perfect, frigul îmi consumă energia. Îmi pun totuși suprapantalonii peste fusta de alergare și jacheta de ploaie pe care oricum trebuie să o am la mine ca echipament obligatoriu.

Micul-dejun e format dintr-un covrig simplu, pe care încă nu-l pot mânca, și o doză de ceva cafea cu lapte (și alte chimicale).

Ies, pare o zi minunată, senină, soarele strălucește printre mii se obstacole și mă simt fericită că văd un aproape răsărit în direct. Ștefan mănâncă, ai mei se-aud dormind. Realizez că hormonii mi-au dat undă verde și mă minunez de cât de calmă sunt, fără emoții, cu încrederea că pot face orice. Era și timpul să fie și bine!

Merg la toaletă, îmi pun lentilele de contact în geamul mașinii și, ca niciodată, le nimeresc din prima, deși le port rar și nu am o dexteritate grozavă. Măi să fie, chiar e o zi bună! Altfel o începeam cu ochii încețoșați de la prea multe încercări.

Plecăm spre gară, avem 1km de mers la vale. Mergem prea repede, ajungem prea devreme, iar trenul are și întârziere. Luăm bilete. Îmi mănânc covrigul în timp ce discutăm despre trailrunning-ul românesc. Că doar nu era să vorbim despre fotbal.

Coborâm în gara centrală din Innsbruck pe la ora șapte și orașul e pustiu. Sunt a doua oară aici și sunt convinsă că nici de data asta nu o să-l aprofundez. Mergem 1km spre Landestheater unde e locația centrală a evenimentului.

Ne ridicăm kit-urile prezentând echipamentul obligatoriu. Lăsăm un bagaj pentru la sosire, care va fi aici, dar pentru ajunsul la start mai avem o etapă: pentru cursa K35 se ia autobuzul. Aici urcăm într-un autocar înțesat deja de alergători și vom merge 30min până la Grinzens… în picioare.

Ajunși la Grinzens, pe niște dealuri în dreapta văii Innului, autocarul oprește căci drumul devine prea îngust și debarcăm. Cum grosul alergătorilor se îndreaptă într-o direcție, mergem și noi. Și urcăm și urcăm preț de vreo 10 minute. Îmi beau din mers cafeaua aia cu lapte, o porcărioară care intră fără probleme, fiind și primul lichid al zilei. Ajungem la ceva bază sportivă, nu foarte mare, iar acolo pare să fie startul.

Oamenii nu au prea multe facilități, iar punctul de alimentare e pregătit pentru cei de la cursele lungi, eu având nevoie să mai completez apa. Că toaleta e una singură și că DJ-ița ne roagă să amânăm momentul, se rezolvă cu o vizită în pădure, de ziceai că suntem cu toții… după ciuperci. Revin la bază, Ștefan se odihnește, eu caut apă și găsesc sursa: un furtun sub presiune, sursă de haz de necaz și mini dușuri matinale, dar îmi umplu flask-ul și mai bifez o grijă. Beau și un pahar de apă separat, că mă mustră conștiința.

Se apropie startul de la 9.30 și nu-mi vine să fac încălzirea, am mers deja cam mult în dimineața asta. Pe o porțiune de lângă micul stadion fac câteva exerciții de școala alergării, întinderi dinamice, și simt că e de ajuns, mă păstrez pentru cursă.

Mănânc un baton în loc de gel și studiez numerele concurenților. Cu E de la Elite sunt cei care stau în față. Eu am ales la înscriere că sunt o A de la Ambițioasă, dar mă așez imediat în spatele E-urilor, nu foarte mulți. Pe listă figurau opt fete ca Elite, dar sigur mai sunt și alte Ambițioase aspirante ca mine. Mai ales că lista drapelelor e lungă, deci n-au venit de peste tot din Europa ca să facă doar o plimbare (sic!). Competiție e, dar și eu mă simt pregătită și încrezătoare în tot antrenamentul de care m-am ținut ca… niciodată.

Start! Capitolul I e la vale… cu multe urcări

Startul se dă la vale și descopăr că nu viteza e problema, ci cum să nu te împiedici de ceilalți. E totuși plăcut să începi o cursă în acest mod. Plăcerea trece repede că vine o primă urcare. Și iar un pic la vale și iar altă urcare. Unele sunt destul de abrupte și de brusc apărute încât se merge.

Abia acum pot analiza cum mă simt de fapt și totul pare bine, niciun mușchi nu e greoi, nici o durere cât de mică pe undeva. Rucsacul se simte plin, dar tot cu el fac antrenamentul de gimnastică acasă, cu greutăți, astfel că sunt obișnuită cu mult mai mult de-atât și asta dă bine la moral. Iau câte o gură de apă și de izotonic alternativ și stau cu ochii pe ceas: ca să nu alerg mai tare decât o fac deja și ca să iau primul gel la prima jumătate de oră. La ce urcare monstru va urma, acum trebuie acumulată resursele.

Alerg în tandem cu Ștefan și cu alți băieți, iar în privința fetelor sunt vreo două care mă ajung pe urcări, dar pe care le las în urmă pe coborâri. Asta remarc și la mulți băieți din jur, cobor mult mai bine ca ei.

Terenul e destul de alergabil și e aproape imposibil să nu alergi tare când poteca permite. Forestierele nu mă încântă cu pietrișul lor, dar nu încetinesc nici acolo. Iau primul gel și mi se pare atât de devreme pentru el, dar era culmea să încep cu o amânare!

Peisajul se deschide spre versantul stâng al văii, pe unde vom urca spre creste, și totul arată minunat. Mai întâi trebuie să coborâm la Inn, iar traversarea văii poate fi un punct de cotitură căci e deja cald și nu mă simt avantajată pe plat.

Susținătorii de pe margine nu sunt mulți, dar cei care încurajează o fac din inimă și se simte. Și între noi alergătorii e o energie pozitivă, mai schimbăm o vorbă, nu e chestia aia taciturnă de la OCC unde fiecare era îndârjit de parcă era pe viață și pe moarte între locurile 400-500 (sic!).

Traversăm o mică localitate, Birgitz, și mă poziționez în fața lui Ștefan. Urmează un single trail prin pădure, mai mult la vale, unde alerg cam ca dementa pentru că e foarte antrenant. Mă gândesc că o să plătesc această aroganță de-a mă fi simțit prea bine, însă carpe diem și tot înainte! În minte se reîntoarce melodia obsedantă de vreo lună încoace. Când nu pot fredona, o fluier.

You spin me right ‘round, baby, right ‘round
Like a record, baby, right ‘round, ‘round, ‘round

Apropo de asta, poate părea o ciudățenie, dar am observat că dacă fluier/cânt pe coborâri, îmi reglez pulsul, respirația, diafragma cumva și nu mai apare durerea din dreapta de la zdruncinături. În plus, se anulează alte gânduri și păstrez doar concentrarea la teren și la următorii pași. Singurul dezavantaj e că pot părea „puțin luată”…

În talpa dreaptă, pe pingea, simt o bășică și pare mare. Ustură, mai ales când alerg pe asfalt. Instant mă cuprinde ciuda că uite ce zi bună am și s-a găsit bășica asta să-mi strice zenul și încă așa devreme în concurs! Ciudă justificată pentru că n-am mai avut de ani de zile așa ceva. Pe de altă parte, la proba de 45k la 7500 acum mulți ani, am alergat cu rană vie 3/4 din concurs, deci pot duce dureri și mai mari decât usturimea curentă. Probabil de la șosetele care nu s-au potrivit perfect cu Hoka Torrent, deși sunt veterane și unele dintre preferate.

Coborâm la Inn și deși trag tare pe promenada de pietriș, ceasul arată că am cam încetinit. Mă cam debusolez, mă învățasem prost cu viteza, însă la gândul că punctul de alimentare e aproape, motivația reapare. Nu mi-e „foame”, dar mai iau un gel.

Trecem pe sub autostradă și apoi peste Inn și facem un mic detur la punctul de alimentare. Aici iau contact cu ce au pregătit organizatorii și remarc același stil ca peste tot în afara României, puține alimente, stai la coadă pentru lichide fiind câte un singur recipient din fiecare tip. Ori aici e un punct unde încă vine grosul lumii, nu ne rărim ca mai încolo. Umplu flask-ul de apă, cel de izotonic e la jumătate și îl păstrez așa. Îl întâlnesc pe Ștefan când ies din punct, îmi face poze și, din păcate, nu aveam să ne mai reîntâlnim pe traseu 🙁

Și aici fuse kilometrul 13.5 (1h10min, ~ 250m+, 500m-) sau introducerea / încălzirea pentru marea urcare.

În capitolul II urcăm sus pe munte, unde-i greu, dar cel mai frumos!

Urcarea e cu două cocoașe, primul calup are 6km cu 1000m+, apoi 4km de curbă de nivel sus-jos pe versant, iar calupul final mai adaugă 2km cu 400m+ dintr-un foc.

Căldura zilei se simte altfel pe acest versant și nici nu plecăm bine că întâlnesc diverși concurenți care slăbesc ritmul sau chiar se sprijină de copaci, nefiindu-le prea bine. După dispunere și aspect e clar că va fi diferit de dealul pe care am alergat primii 12km și că nu vom avea apă decât în mod excepțional vreun pârâu de munte, nefiind loc de stâne și, implicit, adăpătoare.

Poteca de pământ și panta continuă mă ajută să nu pun presiune pe bășică și asta mă face să mai uit că o am… sau să nu-mi pese, pentru că da, multe dureri sau neplăceri devin irelevante. Experiența te ajută să le compari cu ceva mult mai grav sau să știi că le poți îndura. Dar mai ales, că pe jumătate le vei uita 🙂

Alerg destul de mult pe serpentine, iar pe cele abrupte merg mai înfipt decât știam că o pot face. Nu-mi place că iar e timpul de mâncat ceva și batonul nu prea intră. Am avut această idee de a-l intercala între geluri și apă. În compensație, iau pastila de săruri, să știu că e în sistem deși mă încred mai tare în pastilele alea masticabile în care simți și gustul și se absorb mai bine prin mucoasă.

Ajung din urmă o fată, îi văd numărul, e cu E, și ce dacă, fiecare cu ritmul ei, cursa e la început cum s-ar spune, așa că trec pe lângă în ritmul meu. Nici nu mă duc tare ca să o descurajez, există și această tactică, ci îmi conserv ritmul în care avansez și depășesc fără un efort considerabil. De-altfel, revăzând pace-ul pe strava, am urcat foarte bine și constant. Dar nici înapoi nu mă uit să văd dacă vine și să mă agit. Totuși, m-am bucurat că am depășit o Elită și asta mi-a dat un plus la moral.

Cum mi-a luat mai mult de o oră să urc mia, iau și gelul numărul trei, primul cu cafeină și care teoretic susține 1h de efort. Știam că de la astea se poate instala setea și apa se cam dusese. Dar eram pregătită să îndur, mai ales că picioarele erau ok și mă simțeam bine. Și uite cum, din fericire, am prezis greșit și ne-a ieșit în cale o poiană cu stână și adăpătoare. Bucurie mare pentru toată lumea, am reumplut flask-ul și paharul cu care am continuat să alerg în mână, căci m-am specializat și la treaba asta fără să vărs pe jos 😀

Pe curba de nivel am veșnica dilemă a iubitorului de munte, să și alerg, să văd și peisajul. Potecuța, deși anunțată ca fiind cu risc ridicat, nu mi se pare chiar așa expusă, însă da, e locul unde n-ai vrea să calci pe lângă, nu mori, dar nici nu scapi nejulit.

You spin me right ‘round, baby, right ‘round
Like a record, baby, right ‘round, ‘round, ‘round

Pe aici fair-play-ul se arată din nou, băieții făcându-mi loc și încurajându-mă aproape de fiecare dată. Adesea schimb și câteva vorbe, de unde suntem și cum ne simțim. Mi se pare tare fain să mai „socializăm”, pentru că ritmul nu scade, dar moralul crește.

Ca să nu fie totul roz, ajung din urmă o altă concurentă cu E. Merge la bețe, destul de repede, dar nu aleargă. Vreo cinci minute stau acolo în spate, îi zic că vreau să trec, poteca fiind foarte îngustă, dar nu are nicio reacție. Apoi vine un tip, îi fac loc, iar el o depășește ocolind-o pe sus cumva. Deh, picioare mai lungi. Mai stau un pic în trena care mă încetinește și, cum găsesc un tăpșan abordabil, țâșnesc zicându-i un „sorry, I have to pass”, dar ea tot așa, în lumea ei. În fine, mi se pare lipsită de bun simț această atitudine indiferent că era obosită, că îi era rău, că surdă nu era și nici nu asculta ceva, nu poți ține lumea după tine și forța la depășiri poate riscante.

După, înaintez cu și mai multă vervă, nu cu grija că poate se motivează și vine după, deși e o variantă, dar doar ca să uit de acest episod care nu se înscrie în atmosfera cu suporteri și concurenți faini. Dar poate că și statul în spatele ei m-a odihnit și am energie extra. Nu contează, îmi continui ziua mea bună în care efortul vine zâmbind și savurez alergarea pe pietre și pe rădăcini de jnepeni de parcă n-aș fi într-un concurs, ci la longrun-urile mele solitare lipsite de griji.

Trec apoi pe lângă o cabană și printre oamenii de la terasă ce ne încurajează și aplaudă și apoi intru pe un forestier ce pare să coboare. Clar nu-mi doresc prea multă coborâre că urmează cocoașa numărul doi, de care mărturisesc că mi-a fost puțin frică la analiza de acasă, dar acum mă simt pregătită să mai urc o mie dacă trebuie. Dar poate nu trebuie 😀

Brusc marcajul cotește spre munte și acolo e un grup vesel ce pornește muzica când mă apropii. Mi se pare tare inspirat momentul, așa că mimez pași de dans, ei chiuie, un tip îmi zice că sunt a 7-a, o fată îmi oferă cola și jeleuri.

Și abia după ce trec încep să am dilema: a zis șapte, a zis șaptesprezece?!? (siebte Frau ? siebzehnte Frau), dar cum fusese scurt, a zis… șaptea. Dar poate n-a numărat bine, poate a zis de încurajare, poate… Eh, în momente ca astea descoperi că ai pipotă și crește în tine. Dar apoi, un neuron ți-aduce aminte că mai e mult din cursă și e prea devreme pentru adrenalină inutilă; consumă energie. Îmi ia vreo câteva minute să revin la starea de dinainte, la alergat cât pot de tare fără să am de-a face cu competitivitatea.

Vine și timpul gelului numărul patru, nu de alta, dar pe coborâre ce să mai fac cu el, așa își face efectul pe finalul urcării. Nu beau destulă apă după, de fapt, după mai niciunul, dar nu am ajuns să simt setea ceea ce îmi confirmă că sunt în grafic cu hidratarea. Ca idee, am luat mereu câte o gură de apă/izo, nu mai mult, pentru a fi sigură că se absoarbe și nu joacă prin stomac. Comparativ cu faptul că la antrenamente sau alergări lungi beau foarte puțină sau deloc (pentru că am senzația că s-ar instaura o dependență care ar cauza ceva de genul: pot doar dacă primesc și eu ceva), acum probabil înăuntru se simte inundație.

Urcarea urcărilor, imaginată în multe feluri, e neașteptat de prietenoasă cu forțele mele. Mai întâi niște serpentine scurte care pe o pajiște aproape verticală, iar poteca e ca un jgheab. Depășesc multă lume pentru că, fiind mică, mă ajut cu mâinile de tăpșanele de iarbă ce-mi vin la un nivel convenabil de sprijin. De pe la jumătatea pantei pot s-o observ în urmă pe concurenta ursuză și asta mă încurajează să accelerez, că mai sunt vreo 200m+ și oricum am misiunea să fac asta. Dacă e o Elită adevărată, atunci o să aibă șanse să recupereze pe coborâre dacă nu mă distanțez acum.

După serpentine, urmăm piciorul unei culmi, cu priveliștea alpină a crestelor stâncării, zăpadă și grohotișuri drept în față. N-am cum să urc cu capul în pământ! Și mai e și o cabană cocoțată la mama naibii, să zic la vreo alți 500m+. Să fie oare de urcat până acolo?!? Ceasul zice că mai am puțin, dar uite o altă cabană mai jos, uf!, ce emoții…

Și trag imaginar o diagonală perfect fezabilă până la cabana din dreapta, ce rapidă ar fi, însă organizatorii au pus fanioanele pe niște serpentine spre stânga, de data asta lungi și aparent paralele de unde privesc. Pff! Și cum mă uit în sus la ceilalți, ei aleargă. Încep și eu să alerg, doar unde se cotește merg câțiva pași.

Îmi place mult senzația asta de-a alerga la kilometrul 26 după atâta urcare, poate și din cauză că știu că se termină și am mulțumirea că am dus-o bine până aici. Și-n plină euforie simt pentru prima oară aerul de munte intrând în plămâni, aerul coborât de pe limbile de zăpadă, atât de departe de atmosfera încinsă de pe vale. Dar asta și pentru că vremea urmează să se schimbe.

Momentele faine se termină repede căci ajung la cabană (Seegruben, 1900m), reumplu cât pot de repede flask-ul cu apă pentru că unul din butoaie avea robinetul stricat și nu mai intermediază voluntarii, las izotonicul în pace, mai erau vreo 2-3 guri, exact cum planificasem să îmi ajungă pe toată perioada (l-am preparat mai concentrat decât în indicațiile de pe cutie).

Capitolul III, coborârea e despre cum bucuria învinge frica

Se începe cu un forestier cu pietriș ce nu-mi place deloc pentru că e suficient să-ți derapeze o dată piciorul ca să iei trânta, dar acesta e puțin tasat și ce începe tare… continuă și mai tare. Băieții din jur aleargă încet sau merg, oricum, atmosfera e puțin demotivantă cu mine trecând așa în viteză pe lângă ei, deși ei spun bravo! sau stark! astfel că iau pauză de la fluierat știți-voi-ce 😀

You spin me right ‘round, baby, right ‘round
Like a record, baby, right ‘round, ‘round, ‘round

Și după doi kilometri de dezmăț, zbang! vine plata, indicator de stânga, se iese din drum și începe poteca. Un șir de vreo zece trepte face să mi se oprească inima în loc, că n-apuc bine să cobor două și-n coapsa stângă se instalează un cârcel care tensionează mușchii de parcă ar vrea să-i spiraleze în jurul femurului. Nu apuc să mă aplec să-i fac masaj, că și coapsa dreapta face la fel. De obicei e distanță între ei, că mereu vin în pereche, dar acum sunt 2 în 1 (ca să nu pierd prea mult timp?!?). Km 28.

Masaj, plesnituri, întinderi, nu prea reacționează mușchii, dar nici nu se blochează de tot, așa că fac ce știu că funcționează: continui. În cazul de față, că sunt și pe trepte și în coborâre, iau poziția literei A cu picioarele perfect întinse și le mut alternativ pe câte o treaptă. Bețele ar fi ajutat mult, dar în fiecare rățușcă zace o lebădă, așa că mă echilibrez „elegant” cu mâinile. Idea e că oricât de ridicol ai părea, de olog, de jalnic, trebuie să te deplasezi.

Profit de încetineală ca să mai beau apă și să mestec o pastilă cu săruri. Le-am vorbit picioarelor cu blândețe că le înțeleg perfect, ne-am simțit bine, am alergat prea tare și era normal să vină și momentul ăsta (rețeta pentru cârcei: coborâre susținută + schimbare bruscă), dar tot nu ne oprim, ba dimpotrivă, acum că a trecut episodul ne putem face de cap (sic!).

Îmi ia minim cinci minute să revin la ritmul de dinainte, atât cât se poate, căci nu doar vreau să las picioarelor o perioadă de readaptare, dar și potecuța devine tot mai tehnică, cu variație mare de trepte sau rădăcini sau grohotiș, cu intrat în pădure de molid la întuneric și ieșit în plin soare. Și aceasta e varianta schimbată, inițial era drept la vale, însă probabil ceva ploaie recentă a modificat configurația.

Niște pași agitați în urmă și mă uit cu ceva strângere de inimă, o fi Elita cea ursuză, dar nu, e un băiat cu care m-am tot intersectat. Ne întrebăm cum merge, e austriac și am vorbit când în engleză, când în germană, tocmai avusese și el cârcei la primele trepte, deci nu-s doar eu „defectă din fabrică” (uneori și treptele sunt :D).

Nu prea am ce traseu să vă descriu că e doar la vale, aproape linie dreaptă, foarte înclinat, nisipos adesea, iar eu sunt cu ochii doar pe jos. Fredonez și mă concentrez, mulțumesc totuși adesea oamenilor veniți până aici special să facă galerie și care au energie pentru fiecare deși nu ne cunosc. Pentru cunoscuți, nivelul decibelilor crește brusc!

Se vede orașul undeva jos, o stație de telecabină pe un prag cumva suprapus anume ca imaginea de ansamblu să devină amăgitoare, nu, finalul nu-i aici, însă e doar o ușoară domolire înaintea unei alte coborâri „în cap”.

Dar cum știam câți kilometri mai sunt, îmi imaginez că abia acum începe coborârea de pe St. Anton pe care o fac frecvent. Un mizilic. Cum nu studiasem prea bine harta pe zona de coborâre, mă ia prin surprindere ca la stația aceasta intermediară de telecabină să fie de fapt ceva localitate și nu îmi place slalomul pe străzi, prin soare, mai ales că se strâng nori de ploaie și aerul are fierbințeala aceea de dinaintea furtunii de vară.

Marcajele mă poartă stânga-dreapta, uneori atât de din strâns, că nu apuc să prind vreo viteză. Sunt recunoscătoare gleznelor că nu zic pâs (genunchii se vor umfla a doua zi și cred că zig-zag-ul forțat, cu șocuri, a fost cauza).

În mod neașteptat, după localitate intru prin ceva pădure, unde tot așa, trec de la potecă la forestier și de la trepte la asfalt de la un minut la altul. Să văd podul peste Inn e minunat! Mai ales că e unul de lemn, pitoresc.

Și gata, un kilometru și ceva până la finiș. Nu-mi vine să cred ce puțin a fost, cât de legat a trecut, fără momente dramatice, fără să-mi pierd motivația. Privesc în urmă să văd dacă e nevoie să dau vreun sprint, că-l dau, n-ar fi prima oară, dar nu se vede nici o fată. În față însă, e Andrei cu Miruna și e minunat să-i văd, dar cumva greu… Nu mă opresc și sper să nu citesc pe chipul Mirunei dezamăgire când doar o salut, dar ea mă încurajează mai departe 🙂

Deși e multă lume pe margine și atmosfera e faină, recunosc că nu-mi place genul acesta de finiș prin oraș unde trebuie să te uiți după săgeți pe jos, după panglici prin copaci, pentru că adesea le vezi mai greu cu atâția oameni în jur. Dar aici pare scurt și savurez trecerea pe sub porțile succesive, ca la final, pe podețul înclinat, pe covorul moale, să fac și-o săritură impulsivă (pe care mai târziu aveam s-o văd într-una din pozele trimise în newsletter de către organizatori).

Și cum sunt destul de fericită după așa cursă în care mi-au mers toate bune, cu medalia de finisher de gât (prima medalie de când alerg și prin alte țări, că aici nu se prea dau), mă îndrept spre masa cu „bunătățuri”, dar nu prea am ce alege. Îmi torn totuși o jumătate de pahar de izotonic, iau o feliuță mică de pepene care conține roșu doar cât să muști o dată și observ într-un colț niște budincă ignorată de toată lumea. Iau un păhărel, dar nu pot mânca…. (ulterior l-a terminat Miruna).

Apoi îmi amintesc să verific clasamentul și scap un chiot, sunt a șaptea la general și prima la categoria de vârstă. O să urc pe podium! Ursuza a venit la două minute după mine, deci a fost bine că n-am pierdut timpul pe nicăieri, a fost pusă pe recuperat, exact cum îmi imaginam. Nu că ar fi contat, dar pentru moralul meu e bine să știu că pot menține o poziție.

Abia după ce mă reîntâlnesc cu Andrei și Miruna, opresc și ceasul. Clar, zăpăceală totală în mintea mea, după atâta coborâre, toți neuronii au spart ușa biroului (sic!). Nu știu ce să le povestesc mai întâi, deși și ei făcuseră un tur de forță de umblat pe la Zoo plus prin oraș. Căutarea unei înghețate stoarce și ultima fărâmă de energie pe zăpușeala de dinainte de ploaie, dar o găsim și cam asta s-a numit „recovery” în cazul meu.

Premierea nu încheie un concurs

Seara la 8 am revenit în Innsbruck la premiere. Inițial voiam să vin cu trenul, dar cum s-a pus un potop fix când voiam să plec spre gară, ne-am mobilizat cu toții, Miruna dorindu-și tare mult să mă vadă pe podium și spunând că nu-i chiar așa de obosită. Ce să mai, ne-a convins.

Oamenii au început chiar la 8 și au intrat direct în pâine, chemând învingătorii de la toate cursele în cortul alb aflat lângă scenă. Acolo le-am cunoscut pe fetele din categoria mea, ambele din Austria, și am povestit puțin. Nu prea se auzea ce se întâmplă pe scenă, se și zumzăia într-una, astfel că uneori venea cineva de la organizatori și ne „certa” că urcăm prea târziu. Apoi au dat sonorul mai tare, dar tot nu se înțelegea. În fine, asta a fost nimic față de reacția la premiu, identic pentru toți indiferent că au alergat 15km sau 110km: o farfurie de lemn cu o chiflă în ea. Unii se mirau vizibil, alții erau deja obișnuiți cu acest gen de răsplată simbolică 😀

Și eu m-am mirat, de ce să nu recunosc, că aveam așteptări mai mari de la un așa eveniment cu lume din multe țări, nu un vertical în dosul casei unde tot primești mai mult decât o chiflă. A venit și rândul cursei mele, au chemat locurile 3 și 2 de la fiecare categorie și apoi locurile 1, printre care și eu. Au nimerit Daniela-Claudia că sunt nume frecvente și în țările vorbitoare de germană, dar din Gican au făcut Ghițan; mi s-a spus numele în multe felurile, dar tot mai e loc pentru o variantă nouă.

E fain să fii pe podium, chit că durează atât de puțin, câteva secunde în care zâmbești de te dor fălcile spre un public pe care oricum nu-l vezi, dar știi că el te vede, că ai tăi te văd și asta e destul de împlinitor. Dacă merită sau nu tot efortul pentru câteva astfel de secunde, e o discuție mai complexă decât pare.

Apoi cobori și te pierzi în mulțime ca oricare alt om, cursa s-a terminat, premierea s-a terminat, de mâine începe o nouă zi cu planul ei. Dar bucuria aceea interioară continuă să zumzăie, a mea văd că nu se dă dusă nici după povestirea și repovestirea cursei.

Prețul „vitezei”

Pun totuși ghilimele că nu-s nici pe departe vreo fruntașă, dar am fost mai rapidă în această cursă decât în altele sau în longrun-urile de antrenament, a fost ca un fel de combinație de tempo cu urcare și coborâre. Și deși am folosit și probat ulterior echipamentul, tot s-a găsit loc de făcut buba.

Bășica n-a evoluat, dar totuși a existat. La Scenic, dacă se repetă, o să opresc imediat pentru spart și pus plasture. Mai bine pierd două minute decât să alerg încetinit zeci de kilometri și să-mi produc și alte accidentări.

Centura de puls m-a tatuat, deși n-am simțit presiunea vestei și nu e prima dată când le port în tandem.

A doua zi, genunchii erau țepeni, mai ales dreptul, cu probleme de flexare. Mai târziu s-au umflat vizibil. Nu m-am speriat, am urmat planul cu alergările de recuperare. La prima, duminică, am pornit schiopătând, dar după fiecare kilometru a fost mai bine și m-am întors acasă putând coborî și urca scările. Și a fost mai bine în zilele următoare și mi-am revenit fără să fac vreo magie, doar am avut încredere că se vor repara.

Epopeea continuă pentru că mi-a scăzut imunitatea și diverși viruși au prins curaj. Închei jurnalul având când febră când frisoane…

Mulțumiri

Familiei pentru suport. Andrei zice că e firesc, dar eu consider că e un efort extra pe care îl apreciez. Pentru o vânare de vânt, în fond 🙂

Lui Ștefan și Monicăi pentru că mereu sunt în preajmă, cu idei legate de logistică, cu prezența lor pozitivă, că sunt aici.

Lui Radu care aproape n-a trecut zi fără să mă întrebe ce mai fac, cum merge, să-mi ureze de toate.

Celor care mi-au transmis gândurile lor bune, nu mulți, dar fiecare vorbă bună a căzut bine.

Și evident lui Robert Hajnal, care mi-a fost alături și dincolo de plan, dând un ochi pe ce fac și adaptând unde a fost cazul, oferind sfaturi prețioase de care m-am străduit să țin cont.

Câteva rânduri despre organizare

În continuare am acest crez că multe evenimente din România sunt mai generoase cu alergătorii (kit-urile, punctele de alimentare, zona de finiș, premiile etc.). Dar în același timp trebuie să admit că infrastructura de aici permite spații de vestiar, dușuri și alte facilități la un nivel civilizat.

Ce mi s-a părut aiurea:

• înghesuiala din shuttle cu mulți alergători în picioare printre scaune (nici nu știu dacă e legal), în condițiile în care am plătit la înscriere 10E pentru asta, deci se știa câți suntem;
• o singură toaletă la start (la aproape 400 de oameni);
• neasigurarea unei surse de apă la start (punctul de alimentare fiind pentru alte curse aflate în desfășurare);
• bidoane puține de apă în punctele de alimentare, trebuia să aștepti (mâncarea nici n-am observat-o, dacă era și ce era, căci au un stil de-a răsfira trei lulele… ceva de speriat! probabil anume ca să descurajeze);
• poiana cu sursa de apă trebuia menționată în descriere/hartă, nu ca punct de alimentare, dar măcar ca atare, pentru multă lume ar fi fost de un real suport moral să știe că e apă și la mijlocul urcării, nu doar la capete;
• când a venit furtuna, s-au închis toate cursele, s-au trimis sms-uri ad-hoc, deși am înțeles că nu toți au fost afectați, nemaifiind la altitudine;
• kit-ul modest, din care totuși rucsacul cu sfori și flask-ul sunt de calitate;
• premiul mult prea simbolic pentru un concurs de amatori (vs. campionat unde se dau medalii); nu e ca și cum alerg sau alergăm pentru premii, dar dacă tot ajungi fruntaș, e clar că nu ai făcut-o consumând… simboluri;

Ce a fost bine:

• organizarea per total a fost ok, e totuși un eveniment complex, dar senzația a fost de un fel de repetiție cu public (plătitor) pentru campionatul mondial (care a fost fain, am urmărit live-urile :D);
• traseul ales mi s-a părut fain și provocator;
• marcajul de la cursa mea foarte bun; de restul nu știu nimic, am înțeles că au fost probleme la cursele lungi din cauza suprapunerii cu traseul pentru campionatul mondial;
• posibilitatea de a lăsa dropback;
• premierea pe categorii care include și pe primii trei de la open – să recategorisești grupe de vârstă după primii trei, mi se pare că bulversează clasamentul real. Dacă vrei să oferi podium mai multor oameni îl extinzi până la 5, 7, 10 🙂
• atmosfera de pe traseu, deși aici e meritul spectatorilor.

De revenit, nu cred că se va mai întâmpla curând, sunt atâtea alte zone din Alpi pe care să le descopăr cu ajutorul unui concurs. Dar mi-ar plăcea să vizitez Innsbruck-ul cu adevărat, deși e o destinație care sfidează Elveția la capitolul cazări, dar asta și pentru că e un oraș foarte pitoresc, vezi munții de pe orice străduță, iar arhitectura veche sau nouă e impresionantă deopotrivă.