meet the sun
Se spun atâtea lucruri despre zâmbet, despre beneficii aduse stării interioare, despre impactul asupra celor din jur, despre cât de mulți mușchi sunt implicați și cum poți diferenția un zâmbet fals de unul adevărat. Însă mai are și o altă putere, aceea de a vorbi în locul tău. Iar uneori ai prefera să n-o facă.
Nu e deloc simplu să stai și să nu-ți coordoneze cineva (cu autoritate) timpul. Vorbesc de stat adevărat, nu de cele două zile de week-end sau de o săptămână de concediu. Dacă mai adaugi și ieșirea din contextul uzual (și extrem de confortabil) atunci descoperi că e destul de greu să umpli timpul cu chestiile pe care ți le dorești cu adevărat.
De ce demoni? Pentru că mi se spune des asta, că am demoni, că am pitici etc. iar eu nu consider că ar fi un neadevăr, dimpotrivă, un fapt, o stare şi o luptă continuă pe care o duc în ritmul propriu. Nu e o chestie rea să ai demoni interiori, rău e să îi ai şi nu îi recunoşti, să fii ipocrit, să pozezi în „toate bune şi frumoase” şi să funcţionezi în ritmul altora şi nu în al tău.
Câteva exemple de ce înţeleg eu când mă refer la demoni interiori: complexe de inferioritate, sensibilitate la opiniile altora, compararea cu ceilalţi, frustrări, agresivitate, angoasa lipsei de sens a propriei existenţe etc.
Demonii sunt făcuţi pentru a fi înfruntaţi, secretul fiind doar în alegerea luptei şi privitului în ochi: nu când vor demonii, ci numai atunci când vrei tu. Demonii interiori au ca arme ambiţiile, vanitatea, orgoliul, graba. Tu, ca om sincer cu tine însuţi, ca om transparent, ai puţine şi greu de purtat arme: acceptul de sine, răbdarea.
În week-end-urile în care nu merg la munte mă trezesc mai greu, mă mişc mai greoi, mă entuziasmez mai rar. Dependentă sau nu de munte, contează mai puţin. Important e să observi lucrul ăsta şi să-i observi pe cei din jurul tău, să fii mai puţin egoist, să te dedici mai mult lor.
Nu-mi lipseşte nimic,
dar asta nu mă opreşte să privesc
lumea în ochi
şi să o văd atât de săracă…