[pagini de jurnal] în care vorbesc singură

Știi când își face omul soarta grea? când pune un titlu ca ăsta, venit din subconștient, titlu care le spune pe toate. După, urmează doar pălăvrăgeală. Asta e, unii ies la țigară pe balcon, alții pălăvrăgesc pe blog.

Spre deosebire de vorbit, scrisul chiar îmi place. Vorbitul vine din tot felul de necesități, întâia fiind, desigur, nevoia de a fi ascultat, apoi de a comunica, informa etc. Scrisul e introspecție. (Genul acesta de scris.) Prin vorbit se creează punți între oameni, prin scris, citit punțile se rafinează. 

În unele lucruri pe care le scriu știu că vorbesc singură. Un taifas cu buzele închise între gânduri și informația vizuală cu pixeli negri pe pixeli albi ce rezultă din folosirea tastaturii. Scrisul e terapeutic, se spune, dar aș corecta în: orice eliberare sinceră e terapeutică.

Sunt un om care vorbește obișnuit de mult spre mult (păi da, că am cunoscut destui pe lângă care par taciturnă). Nu sunt un om cumpătat la vorbă, prea multe impulsuri mă fac să gândesc după. Reformulările nu sunt mai niciodată ținute minte, cum ți-a zburat porumbelul însă, poate fi memorabil.

Dacă oamenii n-ar mai articula cuvinte ci ar lătra, împuținându-se extrem de mult plaja exprimărilor, atunci ar înțelege ceea ce ne diferențiază de animale la acest nivel, al comunicării.

Îmi trec prin minte tot felul de experimente, dar apoi îmi spun sincer că mai bine le păstrez pentru un pahar cu vin. Vinul ne face să-l ascultăm mai bine pe cel de lângă noi. Sau măcar să ne străduim.

» Și-am scris mai demult, pe superficialul facebook, într-un status:

Am decis să nu mai las lucrurile care mă supără să mă supere. M-a ținut două minute.

Dacă m-aș reprezenta printr-un desen,
atunci acesta ar fi un copac cu o ramură veșnic înflorită,
o alta veșnic verde, dar cam prăfuită,
iar restul copacului într-un continuu și neliniștit an fără anotimpuri:
zbateri, frunze zburând, fructe ce abia se mai țin,
boboci ce se deschid la un strop de căldură în plus,
ramuri ce se lovesc și se ocrotesc în același timp.
Un copac pe care îl vezi altfel în funcție de unghiul din care privești.
Și dacă de sus e posibil de privit, de jos, de sub rădăcini, nimeni.
Nici măcar eu…

Și mă duc să-mi mai cer două minute de detașare.