meet the sun
Cel mai greu e primul cuvânt.
Citesc o carte despre răul uman și când nu mă întreb dacă mă potrivesc unui anume tipar, încerc să îi potrivesc pe anumiți oameni din viața mea. De ce simt nevoia să fac asta și nu doar să mă rezum la minutul de lectură recreativă?!? Știu de ce, când crești un copil îți amintești că ai nevoie de niște răspunsuri îndelung amânate.
Simțurile îți spun pe toate vocile de care dispun că umanul continuă să se năruie din clipa în care s-a conștientizat. Încerci să le ignori și nu poți, informația ți-a pătruns în minte, în gânduri, în celule. Informația e toxică, omul devine toxic. Unul altuia ne suntem toxine, prea rar ne suntem leac, prea rar ne gândim la epurare reciprocă, ne amăgim cu auto epurarea. Și ne considerăm superiori, evoluați, inteligenți.
Spre deosebire de vorbit, scrisul chiar îmi place. Vorbitul vine din tot felul de necesități, întâia fiind, desigur, nevoia de a fi ascultat, apoi de a comunica, informa etc. Scrisul e introspecție. (Genul acesta de scris.) Prin vorbit se creează punți între oameni, prin scris, citit punțile se rafinează.
În unele lucruri pe care le scriu știu că vorbesc singură. Un taifas cu buzele închise între gânduri și informația vizuală cu pixeli negri pe pixeli albi ce rezultă din folosirea tastaturii. Scrisul e terapeutic, se spune, dar aș corecta în: orice eliberare sinceră e terapeutică.
E suficient să răsfoiești puțin blogul ca să crezi că mai toată ziua mă plimb sau că doar despre plimbări mai scriu. Aproape că și eu pot crede acest vis frumos în care fiecare weekend înseamnă munte sau pădure sau deal – verdele liniștii și-al fugii de griji. Trăiesc acest vis frumos în cele două zile magice ale celor mai multe săptămâni, îl trăiesc cu toată bucuria și recunoștința șansei.
