Ca pe vremuri
Dragă blog, ce-mi întinzi tu e o pagină albă pe care nu (mai) pot scrie, dar uite câte butoane care să mă îndepărteze de tine sunt! Eu mi-aș dori să redevenim anonimii de odinioară, liberi ca odinioară, când eu scriam și ștergeam până te lămureai că mi-era viața prea vraiște ca să o aștern în cuvinte și de aceea șopteai într-una ca un mentor în urechea-mi ca să nu mă simt singură, iar după ce n-am mai putut fi singură nici de-am vrut, tu te-ai prefăcut că-mi pierzi frecvența cum face radioul mașinii prin sate uitate de lume. Acum tăcerea ta indiferentă dacă scriu sau nu eu o iau ca pe o mustrare, mustrarea mi-e pagină albă și o putem lua de la capăt tu și eu ca doi atipici tovarăși de viață. Noi nu mai îmbătrânim. Și uite-mă cum dau din colț în colț prin ferestrele tale ca un păianjen nehotărât de unde să-și înceapă pânza, un păianjen captiv dacă s-a mai pomenit. Apăs pe buton și ies, mă întorc când mi-o fi mai greu.
Dragă blog, ce știi tu?!?
