Nostalgie și alergare

„coloana oficială” în Parcul Tineretului din București, duminică 6 decembrie

Evenimentul week-end-ului a fost desigur revenirea lui Radu Diaconescu în țară. A scris foarte fain pe blogul său o postare de încheiere a aventurii „Khan Tengri prin Forțe Proprii”, care, pe scurt, a însemnat o călătorie pe bicicletă împărțită în două părți de aproximativ 9000km:
– una dus, în 2014, din România până în Asia Centrală până la poalele muntelui Khan Tengri (7000m) pe care l-a și escaladat. Cum aventura s-a lăsat cu degerăturile degetelor de la picioare, Radu a trebuit să se întoarcă în România, lăsând în urmă o bicicletă și o călătorie rămasă neterminată, un cerc neînchis…
– alta întors, în 2015, când după operație și refacere, Radu a revenit la bicicleta sa și a închis cercul aducând-o acasă așa cum îi șade bine unei biciclete: pe drum 🙂

comitetul de primire și poza de grup la finalul celor 18.148km (foto: Radu)

M-am bucurat tare mult să-l revăd pe Radu, ceva s-a schimbat în el și nu mă refer la barbă sau la cum gesticulează când vorbește, ci la energia pe care o emană și la un soi de maturitate pe care sigur o s-o pot desluși mai bine când vom petrece împreună mai mult timp. Și revederea cu prietenii și alți cunoscuți a fost tare plăcută, căldura oamenilor dragi sau a celor cu pasiuni asemănătoare aduce a fericire 🙂

*

Între timp la Brașov a venit iarna un pic mai serios ca în București, a nins de trei ori, s-a topit zăpada, însă frigul s-a întețit destul de serios cât să simt că îmi îngheață nasul în cele șapte minute cât merg pe jos până la serviciu.

După trei săptămâni în care am ieșit la alergat în diminețile de joi și marți de la ora șapte, n-am mai reușit să ies și-am resimțit imediat lipsa alergării, mi-era un soi de dor, adormeam imaginându-mi tot felul de poteci interminabile, visam că alerg etc. N-am mai putut răbda și sâmbătă am ieșit, tot de la șapte. Având o mare problemă cu trezitul dimineața (aș zice că mi-e lene, dar aș minți, e ceva mult mai profund de-atât, pur și simplu am nevoie de extrem de multă voință ca să mă ridic…), am fost mândră de mine chiar dacă realizez că devin dependentă de alergare – asta e, trebuia să am și eu un viciu.

alergând cu Gabi, sâmbătă la 7 dimineața 🙂

Dacă vă întrebați cum am reușit totuși să alerg dimineața, ei bine, am întrebat pe grupuri de facebook cine mai e dispus să alerge, mi-am găsit tovarăși și ne-am mobilizat împreună. N-aș putea lăsa pe cineva să mă aștepte în frigul dimineții, iar ăsta e un motiv al naibii de bun să mă ridic din pat. Apoi, pentru a-mi ușura „chinul”, îmi pregătesc de seara toate hainele, inclusiv șervețelul pentru suflat nasul își are locul în buzunar, astfel că mă trezesc cu maxim 15 minute înainte și nu trebuie să mă gândesc ce și cum, ci doar să mă îmbrac robotic. Afară e încă întuneric.

*

Duminică, aflându-mă în București, nu puteam să nu fiu prezentă la întâlnirea cu Radu, iar pe de altă parte m-a încolțit o întrebare, oare cum o mai fi prin Parcul Tineretului, cum ar fi să dau o tură?! N-am alergat mult, dar a fost plăcut în ciuda ceții și a frigului.

Parcul cam pustiu, dar asta m-a ajutat să-mi dau seama că o parte din mine va rămâne atașată de București, până la urmă e orașul în care am făcut studii, am trăit 16 ani, mi-am făcut prieteni și am experimentat cele mai multe lucruri pe care le știu despre viață. Și m-a apucat nostalgia tot împachetând lucruri de pe-acasă, e incredibil cum ne atașam de lucruri, de ziduri, iar apartamentul meu cu o mie de defecte (cel mai mare fiind cei încă 25 de ani de rate) este încă locul unde simt mirosul de acasă…

Parcul Tineretului duminică pe la ora 13…