Acum 11 ani eram la fel. Veneam dintr-un oraş foarte mic într-un oraş foarte mare. Locuiam la gazdă undeva pe la Tineretului. Multă vreme am mers pe jos până la Universitate. Cred că nu îmi plăcea metroul prea mult. De altfel, mergeam mult pe jos, fără hartă, fără prea mult habar. Nu m-am rătăcit niciodată.
Nu aveam telefon mobil, de altfel, n-am avut mulţi ani de-atunci încolo. Comunicam cu ai mei prin scrisori. Încă le mai am. Nu le spuneam adevărul, decât pe-acela care era „de bine”: sunt sănătoasă, mă descurc cu banii, e bine la gazdă, e uşor la şcoală. Toate erau minciuni, dar nu mă ajuta cu nimic să-i ştiu întristaţi. Parcă îi şi vedeam pe toţi adunaţi, unul dintre ei citind, pe mamaia lăcrimând, pe tata mândru, apoi se întoarce plicul pe toate părţile doar o mai fi ceva, se recitea scrisoarea…
Le scriam tuturor, pe rând, mamaiei, mamei, soră-mii, tata şi frate-miu primeau cel mai adesea doar salutări. Înapoi primeam de la fiecare câte ceva chiar dacă îmi scriau doar mama sau doar soră-mea. De acasă veştile sunau şi ele „bine”: suntem sănătoşi, am cules porumbul, am început să facem focul în sobă… Soră-mea adăuga deseori inimioare pe plic.
În acelaşi timp, şi eu şi ai mei, am aflat că AICI sunt pe cont propriu. Am simţit mereu din partea lor un anumit respect şi detaşare, iar din partea mea am simţit marcarea pe viaţă. Nu ştiu să cer ajutor. Nu pot accepta ceva gratuit. Nu pot să nu-mi plătesc datoriile.
Am încercat să-i observ pe studenţii buluciţi după primele lor cursuri la metrou la Politehnică. Nu m-am regăsit în nici unul dintre ei. Mi-au trezit nostalgii abia atunci când unul dintre ei suna acasă şi povestea despre cum e treaba cu materiile, cursurile, seminariile. Nici măcar n-a format un număr de telefon. Nici măcar n-a aşteptat să ajungă acasă. N-a căutat o coală, un plic, o poştă. N-a aşteptat o săptămână răspunsul.
M-ar bucura să fiu în stare să le trimit o scrisoare celor de-acasă. Mă emoţionează teribil numai gândul. Acasă mai sunt doar mama şi tata. Azi am aflat că a venit frigul şi au început să facă focul în sobă. La telefon.
Mi-au dat lacrimile cand am citit…
Si eu scriam scrisori pana acum cativa ani, dar nu parintilor. Corespondam cu fete cu care ne si vedeam o data la cateva zile, dar prin scrisori altfel se comunica decat in vorbe, scrisul iti permite sa te deschizi mai mult. Si era si distractiva toata treaba. Am pastrat scrisorile. Vorbele zboara, dar scrisorile raman. E util telefonul, dar nu suplineste scrisoarea, e experienta diferita. Imi pare rau pentru generatia care a crescut in era calculatoarelor, ma intreb cati dintre ei au scris macar o scrisoare in viata lor. Nici nu stiu ce pierd. Email-ul e mult mai mai impersonal si volatil, peste 10-20 de ani ce urme o sa ramana din copilaria lor?
Pt inchidere o poza care-mi place:
Din pacate… e greu sa mai si scrii de mana… cine mai stie… nici nu mai pomenesc cuvantul caligrafie, unde recunosc ca oricum n-am excelat niciodata.
P.S. vad ca ai reusit sa-ti pui avatar, e un pic mai bine decat dracusorul ;))
credeam ca am scapat de anumite nostalgii… mai bine de cei care s-au format asa si nu vor trebui sa treca prin impactul tehnologic care pe cei „mai in varsta” ii marcheaza. oricum, dincolo de situatia in sine, povestea ta inseamna mult mai mult, grijile celor dragi, mandria si respectul pentru cel care se rupe de vatra si pleaca de la o casa in mijlocul blocurilor (trebuie sa fie f greu), dragostea exprimata prin aparent banalele inimioare. poate ca dc tu nu ceri ajutor, stii ca il ai prin simplul fapt ca ai aceste amintiri. eu una nu le am, am scris o sg data acasa in studentie, nu mi s-a raspuns… am avut tel destul de devreme, desi era cam inutil, stiam ca nu-l voi folosi cu cel care mi-l cumparase.