Un dor ce mă bântuie de parcă aş fi scris deja nu unul ci chiar mai multe romane, de parcă aş şti cum e.
Ca o nostalgie după vremuri ce n-au existat încă.
Un dor pentru imagini aievea ce deseori mă cutremură cu realismul lor: eu scriind, la o fereastră spre dealuri.
Un dor pentru o poveste care să mă soarbă într-atât încât revenirea în propria-mi fiinţă s-ar naşte din „Sfârşit.”.
Mi-e dor să scriu un roman.
Despre mine cea care n-am fost. Despre mine cea care voi fi.
Despre mine scriind dinainte de a fi.
Despre poveştile pe care nu le mai pot trăi.
Mi-e dor să scriu un roman ca un poem, ca o alegorie.
Ca şi cum mi-aş ştii fiecare cititor, iar fiecare cititor ar crede că mă ştie.
Ca şi cum chiar fiecare cititor ar fi scris despre el însuşi.
Mi-e dor să-mi scriu un roman.