Despre prostie după un Dineu cu proşti

Dineu cu proşti este un spectacol oferit de Teatrul Naţional Bucureşti, cu Ion Caramitru pe post de regizor, dar şi pe post de personaj şi cu Horaţiu Mălăele în rolul principal al acestei comedii nebune la care nu doar râzi de comicul răsturnărilor de situaţie sau al replicilor savuroase, ci şi meditezi fără să vrei asupra râsului în sine căci o comedie cu adevărat bună este cea care îţi induce şi problematica argumentării râsului.

Cum uneori lucrurile mai pică şi din cer, aşa a picat şi invitaţia unei prietene dragi chiar în ziua spectacolului. Auzisem de el, dar şi de faptul că lupta pentru bilete e acerbă, lucru imposibil de ignorat.

Joi seară am ajuns la teatru şi în aşteptarea prietenei, am luat aminte la atmosfera din jur ca la un preambul al spectacolului ce urma. Lume – puhoi, vânzări de bilete la negru (iată că şi cultura a devenit atractivă), protestatari vehemenţi cu steaguri şi lozinci sonore ce acopereau traficul maşinilor (da, ei sunt încă acolo în stradă…). Altfel, frig, mult fum de ţigară de la cei care savurau un ultim tutun înainte de a intra, multe frânturi de discuţii ce se perindau pe lângă urechea mea plăcut surprinsă de fineţea unora dintre ele.

Spectacolul este unul care trebuie văzut, nu găsesc de cuviinţă că aş avea arsenalul potrivit de cuvinte pentru a-l povesti. Întuirea subiectului piesei şi al jocului personajelor poate părea că ştirbeşte din ineditul reprezentării, însă surprinderea spectatorului vine concentric şi din unghiuri diferite: regizorul care lasă piesa să „curgă” fără a grăbi deznodământul şi fără a o fragmenta (aici doar publicul reuşeşte să facă asta prin ropote de râs şi aplauze, căci spectacolul este fără scene şi acte), Mălăele care face un rol magistral, prostia care devine personaj pozitiv.

Pentru că titlul acestui articol (nu l-aş numi cronică pentru că sună prea bine şi vreau să îi rezist ispitei) se referă la prostie, o să îndrept (deocamdată) monologul spre ea.

În primul an de facultate când am descoperit anticariatele şi lumea cea mare în care cărţile există şi n-ai nevoie decât de bani ca să le ai, mi-am cumpărat Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei de Erasmus din Rotterdam din două motive: auzisem de ea prin liceu şi fiind subţirică, costa mai puţin… Am citit-o cu mult interes atunci şi acum peste ani, la un spectacol de teatru, cartea mi-a reînviat în minte de parcă aş fi citit-o ieri. V-o recomand mai ales că prostia e mereu la fel de vie, indiferent de evoluţia umană (eu mi-am propus s-o recitesc căci sigur după atâţia ani s-a mai schimbat câte ceva în modul de-a privi lumea).

Cum dintotdeauna am avut o anume simpatie pentru prostie şi un principiu conform căruia ca să-l consideri pe un om prost nu e suficient doar să-i atribui calificativul de prost şi nicidecum să te raportezi la propria ta persoană ca la un etalon de a măsura prostia altora, unde mai punem că deseori prostia e temporară, episodică şi ţine mai mult de naivitate sau impulsivitate, am încercat a trata prostia cu ceva mai multă îngăduinţă şi luare-aminte.

Dineu cu proşti îţi induce ideea că nu e suficient să te prezinţi ca o fiinţă elaborată ca să fii ocolit de prostie. Un prost bine intenţionat e de preferat unui deştept rău intenţionat. Omul naiv, bun, omul timorat şi care nu-şi joacă prea bine propriile atuuri e deseori considerat prost pentru că nu reuşeşte să se impună ca imagine într-o lume în care imaginea contează tot mai mult. De fapt, societatea românească de azi involuează prostia către unul dintre sensurile ei mai vechi, acela de prostime ~ popor de jos, sărac.

Eu una, am simpatizat cu personajul prostului, chiar am empatizat în anumite situaţii pentru că el era personajul ce definea umanitatea, eşecul şi acceptarea reală a eşecului, bucuria tâmpă a fiecărei rază de speranţă, glasul gândurilor sincere şi neelaborate, preocuparea de semeni, impulsurile adevăratei naturi umane, stângăcia omului neexperimentat, dar curajos, naivitatea omului ce acordă prezumţia de nevinovăţie chiar şi celui ce-i serveşte răutăţi gratuite.

Până la urmă, dacă aceştia ne-ar fi proştii, sigur ne-ar fi mai bine. Dar ştiţi cu toţii că nu ne sunt. Oamenii deştepţi se retrag tot mai degrabă în conurile de umbră ale luptei în linişte cu adevărata şi periculoasa, prostie… Proştii proşti devin atât de bine închipuiţi, încât prostia lor se opacizează privirii noastre şi, în lipsa unei preocupări pentru trasnparenţă, prostia e luată de bună,  normală, reală, fiabilă. Cert este că prostia îşi găseşte locul oriunde şi oricum şi loveşte cu precădere în cel care se teme de ea, de caraghioslâc. A râde de prostie e ca şi cum ai stârni demonul. A râde de prostie presupune a ştii de dinainte dacă e veritabilă sau nu, lucru deloc uşor.

Mergeţi şi vedeţi piesa mai ales dacă umorul vă lasă şi alte gusturi decât al râsului curativ. Face bine.

p.s. Mulţumesc pentru invitaţie.