Pe schiuri de tură, un vis neîmplinit, dar care nici nu piere
Sub soarele mai mult orbitor decât cald, îmi târăsc ritmic picioarele și, o dată cu ele, schiurile urcă la deal. În dreapta mea e pârtia cu schiorii ce fâșâie neîntrerupt la vale, în stânga mea e versantul stâncos, parțial înzăpezit, îmbrăcat în dâre de cristiane offpiste și liniște rece. E așa firesc să fiu aici, pe schiuri de tură, chiar dacă, într-ale schiului, sunt un impostor.
Visul meu de a mă bucura de munți și iarna cutreierându-i pe foci, acest vis cândva înfocat, nu s-a împlinit și nu o va face. Cobor execrabil, cu nepricepere, cu dureri intense, prea încet, de tot râsul și plânsul. Un fel de „plată” pentru bucuria urcușului. Și nu pot urca muntele fără să iau în calcul coborârea.
La granița dintre rațional și căpoșenie, dintre realitate și fantezie, se strecoară totuși adevărul: visul nu a pierit. Schiatul nu e de mine, am înțeles, dar ceva din esența lui, este.
